(stangul la replica)
…Vine o zi banala, in care sa ma trezesc bine-dispusa, fara sa fi sunat ceasul si fara sa-mi mai vina imediat in minte cate am astazi de facut pentru ceilalti. Ma dau jos din pat, ma incalt in papuceii mei pufosi, dar ponositi, si am senzatia ca pasesc mai usor decat de obicei, ca fiecare pas calca parca pe “mai moale” decat pana ieri. Ma uit in oglinda si, pentru prima data in ultimii ani, nu ma mai indispun ridurile imaginare de pe gat, iar cele din colturile ochilor sunt deja atat de “ale mele”, incat nici macar nu le mai ating cu buricul degetelor. Ma spal apoi; de azi nu mai folosesc pasta de dinti pentru albire, imi va fi suficient daca pot lupta cu sensibilitatea la dulce si rece, atat de suparatoare pana ieri. Ma dau cu crema aia cu coenzima Q10, cu miscari lejere, fara sa-mi mai pese daca am scos-o din dulapoir pe cea de noapte, in locul celei de zi; ma piaptan cu capul in jos, apoi ma ridic si-mi lasi parul sa se aseze cum vrea el, uitand sa-l mai fixez cu agrafe si tone de fixativ intr-o coafura aparent neglijenta, dar atent elaborata. Ma parfumez discret, de azi un singur “fissss” pe incheietura mainii, intins apoi pe gat dintr-o singura atingere circulara.
Ies din baie fara sa ma mai cantaresc, ocolesc deliberat masuta de toaleta si trec prin dreptul oglinzii fara sa-mi mai sug burta, fara macar sa ma mai privesc. Inchid trusa de farduri, imi trec inca o data mainile prin par, ma uit la partea mea goala de pat, la asternuturile sifonate, si nu rezist tentatiei sa ma strecor inapoi, pentru inca 15 minute ale mele, nu ale imaginii care de azi nu ma mai reprezinta. Ma lipesc cu drag de barbatul usor durduliu de langa mine… atatia ani a fost aratos si suplu, parca in ciuda luptei mele continue cu kilogramele! Il ciupesc de primul colecel, il musc de umar si-mi amintesc zambind de anii in care inca prefera sa fuga la un fotbal cu colegii, in loc sa stea cu mine la bucatarie si sa unga cu gem clatitele intorarse de pe-o parte pe alta, povestind d’ale noastre. Gemul facut de noi, anii nostri, intamplarile noastre banale, implinirile si insatisfactiile nostre, care si-au gasit in timp numitorul comun - prin impartire la doi. Zambesc, deci. Se trezeste, ma cearta ca sunt inca acolo, se teme ca in cateva clipe voi deveni irascibila din cauza permanentei crize de timp. Apoi tace brusc si, dupa multa vreme in care mi-a facut mereu complimente studiate, “e frumoasa bluza ta noua” sau “imi place culoarea noii tale rochii”, azi isi va face curaj si-mi va spune simplu: “mi-esti draga TU”.
O sa mancam sandwich-uri groase cu paine cu unt si salam, sau poate o omleta cu branza, ceapa si multe mezeluri, o sa-mi beau cafeaua cu mult zahar (de azi nu ma mai mint ca-mi place atat de amara), o sa fur apoi si un capat de ciocolata, fara teama ca un singur exces imi va desfigura cu totul formele indelung lucrate. O sa ne hotaram ca vrem poate un caine, pe care sa-l plimbam seara impreuna, in loc sa ne mai uitam la mereu aceleasi stiri. Si o sa vreau sa ma imprietenesc cu o vecina, la care sa stau sambata dimineata, cu bigudiurile pe cap, la o cafea si o barfa, in loc sa irosesc 3 ore si o caruta de bani la acel coafor unde nici macar nu-mi place cum miroase.
De azi imi fac mai multe griji pentru mama mea sau, dea Dumnezeu, pentru bunica, decat pentru seful care era sa piarda ieri avionul spre nicaieri. De azi sunt iar tanara, pentru ca mi-am amintit sa traiesc pentru mine, in loc sa lupt cu o batranete care oricum are timpul ei si n-ar fi venit pana nu as fi aplaudat la ceremonia de absolvire a copiilor mei. N-o sa mai am “Vai, Doamne, peste 30 ani!”, o sa am “doar putin” peste ei. O sa incep sa-mi fac griji pentru urmatorul prag, pentru iminenta menopauza de peste inca 20 de ani, si nu pentru fecundarea unui ovul care se va produce imediat ce nu voi mai lua anticonceptionale. Uite, chiar azi.
Am inca timp sa fiu femeie, sotie, mama, prietena, bucatareasa, filozoafa, cosmeticiana, mecanic auto, datornica la banci, pacienta la diverse policlinici particulare… azi voi fi propriul meu ghid prin oras. Sunt mai frumoasa ca la 29 de ani, pentru ca acum sunt impacata si linistita cu viata mea. Nu mai alerg, pentru ca pot sa ajung la finish in pas relaxat de plimbare; si nu-mi e teama de irosire pentru ca fiecare an aduce ceva frumos in sertarul cu amintiri si nu mai sunt geloasa, pentru ca si sotul meu a depasit - de mana cu mine - criza imbatranirii de la 30 de ani. Si vreau sa aud chitaind langa mine un copil.
Acum inca mi-e teama. Ma uit in sus si ma rog in gand ca peste 5 ani sa gandesc asa. Sa ma las croita pe tiparul unui sanatos principiu de “suficienta”, de valorizare a bucuriilor simple si a micilor realizari pe care nu le putem duce cu noi in groapa, la fel cum n-are rost sa luam cu noi nici ipoteca pe viata, nici cheia de rezerva de la Q7. Si m-am uitat in jur. Nu sunt multi cei care au renuntat la a NU fi nefericiti. Dupa 30 de ani vreau sa-i privesc de pe partea celalta de drum.
