Razboi si arme

Titlul cartii lui Lev Tolstoi suna mai bine, stiu. Insa nu despre pace este vorba aici, ci tocmai despre industria armelor, generatoare de razboi, violenta si moarte. Probabil cea mai prospera industrie a istorieri lumii moderne, dar asta numai pentru ca are mai multi clienti decat cealalta cea mai veche meserie din lume. [Ma intreb care din cele doua este cea mai veche, de fapt?]

Ne trebuie razboi, inteleg, pentru ca exista prea multi oameni mari care n-au cu ce sa se joace, asa cum au invatat de mici. Ce bine-ar fi sa ramana totul un joc, campurile de lupta sa fie inghitite de campuri de maci, terenurile minate sa devina terenuri de joaca, iar fabricile de armament sa fie transformate in statiuni de agrement, ca la Orastie:

N-am inteles niciodata de ce trebuie sa existe razboi. Stiu, generatiile stramosilor nostri au avut nevoie de aceasta inventie pentru a incerca sa cucereasca lumea la gramada, din toate directiile, imediat ce s-au prins ca orizontul trece de copacul din zare… si nestiind, saracii, ca este loc pentru toti, mai ales ca erau mult mai putini ca noi.  Okey, nu se inventase liftul si locuitul pe verticala, deci aveau nevoie de tot mai mult spatiu sa-si intinda plapuma… dar orisicum.

Sigur, o alegere a existat intotdeuna. Si, daca John Lennon fi fost acolo de la inceputuri, sa le cante “make love, not war”, optiunea personala a multora dintre acesti razboinici ar fi fost sa cotropeasca noile teritorii prin metode pasnice si mult mai erotice decat piatra, ghioaga sau patu’ pustii. Populatia ar fi fost, incet-incet, asimilata, cum bine au inteles sa faca stramosii nostri dacii si romanii, dupa ce si-au dat degeaba in cap.

Asa si cu noi. E atat de simplu s a vii si sa spui: “Bah, sunt mai tare ca tine, am mai multi soldati si arme mai puternice. Te voi invinge oricum. De ce sa irosim, ianinte de asta, atatea vieti omenesti, de ambele parti?!”. Corect. Da’ cine-i prost sa accepte un asemenea targ, lasand sa se duca de rapa o intreaga industrie de miliarde, care ar putea rezolva chiar si actuala criza economica mondiala… Daca e sa ne luam dupa amatorii teoriei conspiratiei, se gasesc milioane de dovezi cum ca tocmai marile puteri implicate in aceste razboaie finanteaza la negru, in contra-partida, terorismul si rezistenta armata a adversarilor lor.

Mie imi este greu sa cred ca suntem in stare sa privim inapoi, in spatiu si timp (asa zice D., dar eu n-am inteles nimic din explicatiile lui), pana la originile universului, inventand telescopul Hubble, dar nu suntem in stare sa ne folosim resursele, cunostintele si tehnologia sa capturam si sa eliminam gruparile teroriste care fac omenirii atata rau.

Cati bani inghite oare armata SUA, care e bugetul anual al acestei institutii a statului? Cate alte ramuri ale economiei americane ar putea fi sustinute cu aceste fonduri? Sau… in ograda noastra… cati bani aruncam efectiv la gunoi, platind salariile cadrelor militare, ale soldatilor acum cu simbrie, ale armamentului rudimentar si depasit, dar care trebuie intretinut, atat vreme cat nu se fura ca de la piata, din depozitele m.a.p.n-ului?! Apropos, ce se mai aude cu alea peste 50 de mitraliere furate, in iarna, de la Ciorogarla? Oare in ce tara au ajuns si cati civili au pierit de glontul lor?

As rvea sa fac o vraja prin care fiecare individ cu functie de conducere din cadrul fiecarei armate a fiecarui stat sa aiba cel putin un fiu inrolat, in randurile de jos, in acea armata. Astfel incat fiecare decizie de atat, de bombarbare, de ofensiva etc. sa fie bine cantarita, cu viata propriului copil. Sa vedem cat de plina de abnegatie, altruism si eroism este “datoria de patrie”.

Corespondenta cu mine insami

Pornind de la o idee minunata, proaspat “furata” de la Gramo, as vrea sa va invit sa iesiti din tacere si, astfel, va intreb pe fiecare in parte:

“Daca ti-ai putea trimite un mesaj tie insuti in viitor, ce ti-ai spune?”

Astept scrisoricile voastre la comentarii. Sigur trebuie sa existe ceva care sa doriti sa ajunga inapoi la voi, peste 10 ani!

Mesajul meu suna cam asa:

Draga mea,

Iti scriu sa-ti reamintesc ca trebuie sa mergi, cel putin anual, la dentist, oricat de groaza ti-ar fi! Nu uita, deci, sa pui treaba asta pe “to do list”, ca sigur nu ti-ai pierdut obiceiul de a scrie tot ce-ti trece prin minte pe foite de hartie. Stttt! Las’ ca te stiu eu! Crezi ca scapi daca-mi bagi scuza ca n-ai timp, din cauza celor doi copii pe care ti i-ai dorit atat de mult la 30 de ani si care, acum, iti mananca intreaga atentie si energie?
Sper ca n-ai albit de tot, stiu ca viata de familie nu e mereu usoara, dar te rog poarta-ti varsta cu demnitate! Apropos, tot mai folosesti crema aia de cosuri, pentru adolescenti, ca la 30 de ani?
Ce mai face sotul tau? Cum v-ati asezat viata, dupa acea minunata nunta din octombrie 2009? Tot asa atent, simpatic si indragostit de tine e? Hehehe… bun barbat ai prins, sper ca ati avut grija unul de celalat!

Astept vesti bune de la tine. Altfel, cu toata sinceritatea, nu te obosi sa-mi scri!

C.

Exista si un revers: “Ce ti-ai spune tie insuti de acum zece ani, daca ai putea?”

Eu simt nevoia sa ma cert, parinteste:

Prostuto,

Gandeste-te de doua ori inainte de a face compromisuri cu viata ta, chiar pana sa incepi sa ti-o construiesti! Lasa naibii visarea si lenea… apuca pe drumul care-ti place, nu te incurca cu facultatea aia plina de cifre si teoreme, petnru ca nu se va lipi nimic de tine! N-o sa ramai decat cu un nou an de viata irosit, la fel ca si primul.
N-o sa ai 19 ani decat o data-n viata! N-o sa fii studenta decat acesti ani. Traieste-i ca orice adolescent, nu-ti dori job si salar, pentru ca vei avea timp sa te saturi de munca o viata-ntreaga!

Restul… lasa sa ti se intample, cu bune si rele, ca n-o sa-ti strice deloc.

Bun. Acum da-ti doua palme pentru greselile pe care le vei face in continuare si vezi-ti de vacanta, fii fara griji… caci ele vor veni curand!

C.

O rog si pe Gaby sa-si scrie, ca sa nu-si iasa din mana.

Top 10 – Lucruri ce-mi displac (I)

Pentru ca e luni si nimic nu-i mai nasol decat sa te trezesti cu fata la cearsaf si  cu gatul intepenit pe dreapta, nu mi-a ramas decat sa joc rolul de Gica-Contra intreaga zi, spre disperarea celor multi si mult prea binevoitori – cu sete nejustificata de socializare chiar de dimineata. Am decis astfel, torturata de nevralgia din umar, sa-mi distrag atentia de la ea,  povestind despre lucrurile care nu-mi plac cu niciun chip, indiferent ca e luni sau sambata noaptea. Mi-e greu sa aleg din multimea de exemple ce mi se agita acum in capatana, cu manutele ridicate si cu guritele tuguiate in tipete stridente si enervante:  pick me! pick me!, tocmai  – repet – pentru ca e luni si nu-mi place nimic, cu atat mai putin de mine si de gandurile mele. Asa ca voi face un Top 10 al lucrurilor ce-mi displac, Ten things I hate dislike most, cum ar veni.

1. Sunt anti-retele sociale. Nu vreau sa “check out my new photos!” indiferent cine ma invita la sueta, nu-mi plac urarile system-generated prin care diverse cunostinte imi trimit “hugs and kisses“, nu ma intereseaza sa ma bat in CV-uri nici pe Linkedin si nici pe vreo alta retea profesionala concurenta, nu-mi pasa cu ce se mai lauda fostii colegi de scoala demult uitati, nu ma preocupa in niciun fel preferintele muzicale sau culinare ale prietenilor ce ma asteapta sa ne simtim bine pe stramosul Hi5, cu urmasii sai Facebook sau MySpace…  Zilele trecute maica-mea ma invita sa ma inscriu intr-o retea de care nu auzisem niciodata pana atunci, recomandanu-se ca fiind “fata, 50 ani, Timisoara“. Really! Hello, mom, you have my phone number, just call me! Ca si cum eu cu mama nu mai putem comunica altfel decat prin intermediul unor conturi pe internet… ca si cum eu cu prietenii buni lasati acasa avem nevoie de retele ca sa ne uram de sanatate, traditionala bataie pe umar fiind demult iesita din trend! In privinta celorlalti, daca ai avut in Adress Book adresa mea de mail ca sa ma spamuiesti periodic invitandu-ma sa te admir pe oaresce retea, e mai simplu s-o folosesti (adresa) pentru a-mi scrie, in primul rand, un mail mai prietenesc: “Salutare, femeie! Nu ne-am mai auzit de un car de ani! Ce mai faci, cum mai esti? etc.” Din sumarele mele informatii stiu ca atunci cand iti faci un cont pe o retea sociala ai optiuna de a alege cui din lista ta de mail sa generezi invitatii automate de a ti se alatura pe site… Sfatul meu: poate data viitoare te vei intreba, inainte de a da “next” mecanic si egoist, daca omul de la celalat capat al invitatiei tale mai traieste, ar vrea sa stie ce mai faci, sau n-ar vrea sa stie nimic de tine, de fapt… Eu sigur nu vreau.

2. Dispretuiesc meseria de “om de vanzari” in egala masura cu practicantii ei, aceia care o fac la un mod mult prea persuasiv ca sa se incadreze in limite normale de bun-simt. Retelele piramidale sunt cele care pun cea mai mare presiune, in aceasta privinta, pe vanzator si cumparator. Cred ca ati  trait cu totii macar un episod de acest gen, contactati fiind de vreo veche cunostinta, care va ademenea sa va intalniti pentru a va propune “ceva extraordinar”, fie ca e vorba de asigurari, de cosmetice, de Amway, de operatiuni bancare etc.  Am cedat si eu, la un moment dat, unei prietene care devenise agent Amway… ma tentau produsele la un pret mai mic si am decis sa ma inscriu. Fata respectiva lucra sub aripa unei cucoane apretate si bagacioase, care m-a asasinat cu telefoane in urmatoarele saptamani: intalniri peste intalniri, seminarii cu ceilalti membri ai grupei – indiferent ca aveam sau nu chef in acea zi sa-mi consum putinul timp liber… reprosuri atunci cand refuzam, din lipsa de timp, sa ma prezint undeva… si, cireasa de pe tort: intocmirea listei cu minim 100 de cunostinte, pe care urma sa le sun si sa stabilim intalniri. No shit! Da’ sa nu-mi crape obrazul de rusine sa ma pun sa sun la oameni pe care cu anii nu i-am intrebat macar de sanatate?! Cata lipsa de consideratie  si cata vanitate trebuie sa ai ca sa crezi ca omul acela se va bucura sa-i invadezi viata si sa-l prostesti tu cu descoperirea roatei si a focului, ca si cum el ar fi prostul ce n-a mai auzit pana acum de nimic similar?! Cat de tare ii subestimezi pe cei din jurul tau,  ca sa crezi ca-i poti manipula, vorbindu-le ca unor retardati, cu obisnuitele sintagme  “este o oportunitate unica!“, “nimeni nu pierde!“, “toate celelalte produse sau servicii similare sunt mai proaste!” etc. Si, mai ales, cat de nesimtit poti fi sa faci presiuni ca omul acela sa nu te refuze, mizand pe faptul ca te cunoaste – vorba aia – de mic, fiindu-i astfel jena sa te trateze ca pe un necunoscut vanzator de umbrele din usa-n-usa?!

3. Imi displac mamele-martire si mamele-isterice. Despre ele am mai scris si aici si aici si aici… Nu pot intelege, nicicum deocamdata, rasturnarea de prioritati si valori pe care ti-o aduce venirea pe lume a unui copil. Nu pot intelege mamele care fac din noul lor statut un martiriu, invocand ca intreaga lor existenta graviteaza in jurul copilului, nemaiavand nicio alta prioritate sau perspectiva in viata. Care se declara mereu coplesite de sarcinile mamesti, povestind pline de emfaza cum nu le ajunge timpul nici sa se ocupe de copil, dar-mai sa se ocupe de ele insele sau de relatia cu sotul lor… care fac o obsesie din a discuta numai chestiuni legate de copiii lor unicat, care te urasc – fara menajamente – pentru orice vorba pe care ele considera ca ai intreptat-o impotriva vreunui copil – mai ales al lor!, care isi divinizeaza pruncul si-si ridica micile fapturi la rangul de “sfinti”, militand pentru orice sacrificiu in favoarea lor… (Pana una-alta, eu nu recunosc decat un prunc sfant pe lumea asta, care – pentru identificare – a mers pe apa. ) Insa violenta verbala si inversunarea acestor femei ma lasa, de multe ori, muta de uimire. Isteria cu care reactioneaza cand contravii principiilor lor, fie ele bune sau rele, argumentate logic sau nu, superioritatea cu care te trateaza pentru simplul fapt ca “tu habar n-ai cum e”, dar mai ales inversunarea cu care unele dintre ele condamna* cazul particular al avortului – indiferent de circumstante, doar pentru ca ele asa considera moral… sunt reactii care ma inspaimanta, pentru ca multe dintre ele nu erau asa inainte de a da nastere acestor fapturi. Ca si cum chinurile facerii le-ar fi tampit prostit. Iar noi, celeilati, trebuie sa toleram  plini de intelegere, admiratie si compasiune comportamentul lor, pentru ca ele niciodata nu gresesc si nu pot fi de vina pentru nimic.

Va urma, sunt inca multe de spus.

Si, ca sa nu vorbesc singura, rog raionul de legume-fructe (Tomata, Lamaia si Cireasa) sa povesteasca si ele despre 10 lucruri / oameni care le displac total ( lucruri care, pana la urma, sunt produsul unor indivizi responsabili de toata tocanita in cauza).

* referire directa la doamnele de pe forumuri care “ordona” unor persoane straine, fara a cunoaste nimic din situatia lor sau conjunctura acelei sarcini, sa pastreze copilul, fara niciun drept de apel… si care se inversuneaza la culme sa invinovateasca acea femeie straina de toate relele lumii, punand pe umerii ei povara si blestemul tuturor celorlalte femei care nu pot avea copii etc.

Leapsa pisiceasca

Multumita Lamaiei, care mi-a trimis o leapsa pisiceasca numa’ buna de inceput weekendul intr-un ton mai vesel decat ziua de ieri, mi-am reamintit ca a trecut o gramada de vreme de cand n-am pai povestit nimic despre adorabila, nemaivazuta, nemaipomenita, extraordinara, unica si irepetabila noastra Scumpa.

Am o multime de poze si clipuri cu ea, v-as turna zilnic povestioare despre cum a dat din mustati, cum a clipit, cum a adormit, cum m-a impins cu labutele cand am vrut s-o mangai fara motiv, cum m-a dragalasit cand i-a fost foame… mai ceva ca o mama isterica, mandra nevoie mare de odorul ei cel-mai-special-din-lume! Despre cum se joaca D. cu ea in fiecare seara, la spatarul scaunului, despre cum ne cheama sa jucam prinsa, despre cum bea apa numai de la robinet… Vai, o minune de pisica, nu alta!

Dar cum nimeni n-are rabdare sa asculte asa ceva, fie ca e vorba despre copil, pisica sau purcel, profit acum de ocazie sa pun o  poza cu My Precious, in speranta ca – si daca nu-mi aduce un adorabil tricou Kitten, macar am gasit prilejul sa redeschid seria posturilor cu si despre ea.

Poza cu pisica si tricoul:

Si, bonus, un portret de familie, Scumpa si Blu – frate’su cu o generatie mai mare, motanul maica’mii, surprinsi intr-un moment scurt si izolat de prietenie:

Give into me

Eram in clasa a sasea pe a saptea cand am decretat oficial tuturor colegilor de scoala generala, mai mici sau mai mari, ca “From now on you can call me Michael”. Parul lung, brunet, ma avantaja perfect, incretirea a doua-trei suvite pe frunte fiind un gest-reflex paralel cu spalatul pe dinti, in fiecare dimineata. O camasa alba a tatalui meu, purtata incheiata la 2-3 nasturi peste tricouri de bumbac albe, chinezesti, se asorta perfect cu blugii prespalati negri, cu banderola din panglica ce o purtam mereu pe brat si cu piesa de rezistenta: manusa de blugi  – cu lantisoare si degetele taiate – pe care mi-o confectionasem singura, cu multa truda si rabdare, ranindu-mi buricele degetelor de la atatea cusaturi cu acul in materialul gros… In zilele racoroase defilam pe strada cu o geaca alba cu buzunare si capse, nemteasca, marimea XXL, primita de la “ajutoare”, pe care aveam – la un moment dat – mai mult de 50 de insigne cu Michael. Iar pentru ocaziile festive aveam, binenteles, tricoul cu imprimeu.

Povestea insignelor are farmelul ei aparte, intr-o vreme in care asemenea “bijuterii” imi erau complet inaccesibile, fiind la prea mare cautare la tarabele cu suveniruri, inele de pleu cu margica, soricei de plastic cu elastic si mingi de rumegus. Dar eram o fetita desteapta si inovatoare, pui de roman, asa ca m-am descurcat cum am putut, confectionandu-mi propriile insigne pe bucati de liniar. Aveam nevoie doar de folii autocolante cu abtibilduri cu formatii, pe care invariabil gaseai doua-trei imagini cu MJ, liniare de plastic pe care le taiam in bucati cu una din panzele de bomfaier din lada de scule a tatalui, de ace de siguranta – pe care le inroseam in foc, tinandu-le cu un cleste si le presam apoi in plasticul liniarului… iar pe partea cealalata lipeam abtibildul si gata, treaba era facuta, nu inainte de a smirglui colturile pentru un finisaj mai elegant.

Cred ca aratam ridicol umbland prin tot orasul inzorzonata in acest fel, imitand intrucatva comportamentul hilar al veteranilor de razboi ce ies la plimbare cu jacheta plina de insigne si decoratii. Insa era cel mai vizibil fel in care putea sa-mi exprim calitatea de mega-fan al mega-starului. Si-ncerc acum sa-mi amintesc daca ai mei umblau cu mine  in rand, sau ma trimiteau 10 metri in fata lor, ca sa-si spele rusinea…

In acea vreme, pentru ca fusesem prea mica sa pot ajunge la concertul de la Bucuresti, ma consolam ascultand ore in sir, la pickup-ul matusii mele, discul original “Dangerous”, pe coperta caruia erau textele tuturor melodiilor de pe album.  Sora-mea si verisoarele mele, toate mai mici cu 7 ani, imi tineau de voie-de nevoie isonul… si cred ca le placea, de fapt, pentru ca stiam pe de rost majoritatea versurilor si le cantam fara sa obosim.

Acasa povestea se complica, pentru ca intreaga camera ce o imparteam cu sora-mea era tapetata – pe pereti si pe usile dulapurilor – cu postere, majoritatea primite “din Germania!”, de la prietenele mele din copilarie… marfa de calitate, pe hartie lucioasa, cu sigla “Bravo” frumos colorata in colturi… Usa dulapului de haine era centrul de interes, pentru ca acolo domnea un portret-bust, in marime naturala… pe care nu-l lasam nepupat, cu scaunelul, in nicio seara, inainte de culcare. (Da, Patri, recunosc, nu mai ai cu ce sa ma santajezi, nah!  )

Mi-amintesc, din acea perioada, de bucuria cu care activan in fan-clubul local, de cele cateva marsuri de solidaritate facute prin oras, costumati corespunzator, cu casetofonul pe umar si pancarde din cearsaf vopsite cu “We love you, Michael!” si “King of Pop”, spre deliciul trecatorilor… aaa! si cum sa uit de spectacolul local organizat la Casa Tineretului, in care fanii se intreceau, pe scena, in imitarea cat mai precisa a dansurilor si melodiilor idolului nostru… Vremuri de aur.

Apoi a venit a opta si, pasind spre adolescenta, am facut compromisuri cu mine insami si am cedat cateva spatii de pe pereti unor postere cu Take That (Mike Owen era preferatul meu) – de aceeasi origine nemteasca, pe care ii descoperisem de curand… si nu uit de o anume fotografie cu Leonardo di Caprio, pustan si el la acea vreme, care ma fascina (n-o gasesc niciunde pe net, dar era ceva de genul asta) – fara sa am habar, la vremea aceea, cine naiba e  adolescentul ala, dar era atat de frumos! (aceasta din urma poza o inramasem pe birou, sa-mi lumineze temele).

Apoi a noua… cu noul King of my heart, Jim Morrison… al carui poster pe carton romanesc a adus o mica avere imprimeriei unde a fost tiparit, ajungand pe peretii ttuturor adolescentilor pe care eu ii stiam.  Plus Kurt Cobain, palid rival, dar totusi ajuns si el acolo – pe perete.

And Michael… Michael didn’t make it in the emergency.

Plus ca incepeau sa ma viziteze acasa prietenele mele rockere din liceu si ar fi fost o rusine sa ma gaseasca “asa”.

Nu mi-a fost, insa, niciodata rusine sa recunosc ca am fost un mare fan. Si am ramas de-a lungul anilor, intr-un mod mult mai temperat, dar inversunata la culme atunci cand cineva il critica pentru excenticitatile vietii sale. si denigra valoarea aportului sau muzical  din pricina derapajelor din viata privata.

Si sa mai indrazneasca faca cineva sa faca misto de mine, pentru ca am , dintotdeauna, cate o melodie de-a lui pe majoritatea cd-urilor din masina!

Ceea ce n-am conceput vreodata este ca omul acesta ar putea muri. Ca si cum ar exista artisti pe care soarta sa-i lase a trai vesnic, spre incantarea si linistea generatiilor de fani. Am urmarit live adulti plangand, laolalta cu copii lor… fanii lui n-au dezertat in toti acesti ani de tacere. La 50 de ani, urat si desfigurat, departe de gloria anilor ‘90, ar fi facut totusi un come-back de mare succes, in numai cateva saptamani. Sute de mii de fani asteptau sa-l revada pe scena, rememorand vremurile lui bune si de ne-egalat.

Restul s-a spus deja. Eu insa nu cred sa fie nimic adevarat. Probabil s-a ascuns pe acea insula unde s-au dus si Elvis  si , se pare, 2Pac, scenariul mortii lor fiind doar o lovitura media pentru ca muzica lor sa reintre in atentia fanilor si vanzarile de discuri sa creasca din nou. Le urez, deci,  viata linistita si luxoasa in continuare.