Sa ne dea Dumnezeu sanatate!

Imi amintesc ca eram copil si de cate ori intram cu mama in dispensarul de cartier imi placea sa trag adanc in nari mirosul intepator de medicamente, imi placea mirosul de deval, cu care se spala saptamanal pe jos, imi placea lumina filtrata prin perdelutele albe de Pascani, mereu curate, rama frumos vopsita a geamurilor, cu gratiile lor inflorate, imi placeau usile capitonate cu musama maro, faianta alba din jurul chiuvetelor si mozaicul de pe jos. Imi placeau cutiile acelea metalice, in care se sterilizau seringile si acele, imi placea mirosul de spirt si aveam mereu o curiozitate sa cotrobai prin sertarele imense ale dulapurilor cu fise medicale. As fi stat la tanti doctorita ore intregi.
Si deschid ochii acum. Nu s-a schimbat nimic, intradevar, insa cei 20 ani trecuti au zgariat parca cu unghiile peste tot acest decor. Intru intr-un spital si ma simt mereu de parca as vizita ruinele dispensarului de cartier al copilariei mele… Dar m-am obisnuit. Mi-am amintit de toate astea descoperind pe hotnews o discutie aprinsa despre “Viata pe patul de spital din Romania”.

Ne pasa?! Da. Dar nu-i asa ce e mai bine sa nu stim, daca nu ne lovim de toate aceste probleme, daca nu avem bolnav pe cineva drag, sau pe noi insine, in genere daca nu trebuie musai sa ajungem ‘acolo’?! Nu suntem eroi de poveste, cu puteri supranaturale, nu crestem intr-o zi cati altii in 7 ani, nu ne vindecam singuri ranile, nu ne dam peste cap si ne transformam in muste, ca sa ne asezam in roiuri pe caciulile doctorilor nostri cei de toate zilele. Suntem oameni simpli, obisnuiti, si astfel devine peste puterile noastre sa ne incarcam emotional cu problemele altora, cu disperarea de a fi tratat ca un animal intr-un sistem pentru care varsam cel mai mare bir din salariul lunar, sau mai rau sa asteptam sa murim din cauza indiferentei, si nu neaparat a incompetentei cu care suntem serviti.

Spuneam zilele trecute despre discutia dintre doua infirmiere, auzita in Spitalul CFR Cluj. Acelasi spital in care mi-am petrecut diminetile asteptandu-l pe dl. doctor chirurg Oleg ore intregi, pentru a arunca o simpla privire post-operatorie asupra unei interventii chirurgicale pe care mi-a facut-o. Si mi-a facut-o PROST. Au trecut doua saptamani, timp in care incizia s-a inchis de la sine, fara a fi vindecata si curatata in interior. Si toate astea pentru ca “Domnul DOCTOR” nu a binevoit sa coboare la ambulator niciodata, desi mi-a lasat mesaj sa-l astept de fiecare data. Asistenta, o doamna de treaba, care mi-a schimbat pansamentele imecabil dupa ce i-am oferit o cutie deTofifee, m-a compatimit intr-una din ultimele dimineti in care l-am asteptat: “Ce sa-i facem, n-are el timp sa-ti acorde atentie, ca doar nici tu nu i-ai acordat atentie cand a trebuit…“

Subit totul devine explicabil. Cum spunea cineva: “Nu platim ca se ne faca bine, platim doar ca sa nu ne faca rau!”. M-am gandit serios ca trebuie sa incep sa fac economii pentru ziua fatala in care ma voi imbalnavi cu adevarat de ceva. Las vacanta deoparte, las planurile de distractie, imi dau doua palme, ma trezesc, cumpar un ciorap flausat si ma pun sa adun. S-ar putea sa am nevoie chiar si de paispe milioane pentru o interventie. Which is totally uncool.

In alta ordine de idei, sau poate aceeasi, verisoara mea a nascut zilele trecute, prin cezariana, intr-un spital bucurestean. S-a internat la prima ora a diminetii si a asteptat pe coridoare pana dupa 8 seara, fara sa manance, fara sa bea apa, cu o burtica mare cat ea. Dupa o noapte si-o zi a fost externata, desi nici nu se putea tine pe picioare asa, cu “burta taiata” cum era. “Acasa e mai bine decat la spital” spune toata lumea. Dar cum ramane cu operatia in sine, care trebuie sa se vindece in mediu steril, sub supraveghere medicala?! Cum ramane cu “garantia”, cu raspunderea profesionala vis-a-vis de un “serviciu” prestat, mai ales cand acest serviciu este o operatie, nu un geam termopan?!

Acasa e mai bine, nu?! Cel putin sa nasti acasa, pare a fi mai bine decat sa nasti aici:

cu instrumente de aici:

Toate astea imi amintesc de desenele animate cu Familia Flinstone. Sau poate de nasterile din romanele lui Rebreanu si Sadoveanu. Progresul medicinei a (re)devenit utopie pentru cei fara bani. In acest timp, dragii nostri politicieni au demarat discutile pentru aprobarea unui cadru legislativ care sa reglementeze modalitatile prin care medicii pot primi “atentii si cadouri” de la pacienti si limitele valorice ale acestora. Eu deja m-am gandit la un cadou pentru prietenul meu, dr. Oleg: un tricou chinezesc, alb – asa cum se cere la spital -, pe care sa scrie mare cat pieptul: I DON’T GIVE A SHIT ABOUT YOU.