Caritate pe casa scarii

Astazi, la pranz. Aud soneria. Intrucat sunt mica la statura si am dificultati sa privesc pe vizorul (atipic de inalt) al apartamentului in care locuim, intreb ca un copil singur acasa: Cine-i?! Asta, de altfel, ma scuteste deseori de eforturi inutile de a descuia diversilor vanzatori de “umbrele”, care suna in weekenduri la usa, si de a-i expedia cu refuzuri lipsite de politete. Totul se rezolva cu un simplu: Nu deschid! Mama nu-i acasa! raspuns cu care dezarmez orice nepoftit.

Asa ca intreb: Cine-i?! Omul raspunde ferm: Vecinul de vis-a-vis! Deschid rapid, fara obiectii, amintindu-mi ca am avut nu demult incidente cu vecinii de dedesubt, care sustineau ca-i inuntam periodic, desi apa venea de pe coloana sparta mai sus de noi… long romanian story. Ne privim un moment in ochi, intr-o confruntare non-verbala, eu crezand ca voi fi trasa la raspundere pentru o noua vina imaginara, el asteptand probabil sa-l intreb de sanatate. Apoi, imi vara sub nas, in obscuritatea de pe casa scarii, o hartie trasa in folie (pe care n-am vazut nimic, deci putea fi chiar o coala alba) si-mi spune, plin de convingere: Sunt Popa, vecinul de la scara de langa, nu ne cunoastem dar eu va cunosc, ii cunosc pe toti de aici. Toti m-au ajutat! si-mi arata un teanc de bancnote de 10 lei. Continui sa-l privesc fara feedback. Am un copil pe care-l operez luni de tumora pe creier, uitati! Ma dau un pas in spate, in timp ce vecinul isi flutura mana dreapta, cu degete atrofiate. Va rog sa ma ajutati, toti m-au ajutat, si doamna de langa.. si vecinul de sus! Ei ma stiu, ajutati-ma…

Inchid usa, caut in portofel si apoi ii ofer omului ultimii 5 lei pe care-i gasesc. Vecinul ii ia, dar ma priveste descumpanit, tinandu-i deoparte de teancul de 10 lei. Astepta un raspuns. Atat am marunt! ma scuz eu, datoare sa dau explicatii unui milog despre care habar n-am cine e. Pleaca, mormaind un multumesc ironic printre buze si un Paste fericit. Fara semnul exclamarii.

End of story. Am inchis usa, mi-am aprins o tigara si mi-am pus urmatoarele intrebari de interes civic general:

1. De unde stiu eu ca acest barbat era, totusi, vecin cu mine? Alegerea locatiei de vis-a-vis il facea mult mai greu de identificat ulterior, dar suficient de aproape ca sa interactionez “emotional” cu problema lui personala.

2. De unde stiu eu ca si ceilalti vecini i-au dat? Puteam foarte bine sa bat la usa de langa noi, sa intreb… Dar n-am facut-o, iar el stia ca nu voi face asta, din comoditate.

3. De unde stiu eu ce scria in hartiile lui? Probabil nimic concludent, si din nou sustin ca el stia ca nimeni nu-i va cere documentele pentru studiu, mai ales ca iminenta unei operatii pe creier nu poate fi justificata legal, in scris, de un medic, in scopul colectarii de donatii. Not as far as I know.

4. De unde stiu eu ca, cerandu-i hartiile si punandu-l, astfel, in dificultate, nu m-ar fi lovit, pentru a putea apoi sa fuga? Daca, dupa ce m-ar fi lovit si inainte sa dispara, ar fi dat o raita si in apartament, usurandu-ma de cateva “obiecte personale”?

5. Ce-mi demonstreaza mie ca el avand o deformatie fizica, automat are si copilul sau? De unde stiu ca, de fapt, are un copil?

6. De unde stiu ca banii stransi vor fi folositi in ajutorul copilului?

7. De cati bani e nevoie ca sa platesti o operatie pe creier?

8. Daca pe copil il opereaza luni… el sambata s-a apucat de adunat bani?!

Alte intrebari-cheie vis-a-vis de acesta intamplare va puteti pune si singuri. Si o urare: sa va fie cu tâlc! Pana la urma nu e asa rau sa fii paranoic si sa nu deschizi la nimeni, nici macar tie insuti! )

Extrapoland, mereu imi propun sa tin piept acestor vanzatori de iluzii. Ma infurie, retoric spus, ca de cele mai multe ori, in loc sa le iau acestor oameni hartiile din mana, sa le citesc, sa le verific, sa pun intrebari si abia apoi, daca povestea ma convinge, sa le dau ceva… de cele mai mutle ori vreau sa scap cat mai repede si dau. Dau ca sa ma lase in pace, dau ca sa nu ma mai traga de maneca pe strada… i-am dat unuia, pe tren, numai ca sa plece mai repede de acolo, pentru ca mirosea ingrozitor si se oprise sa ne cante o colinda interminabila… Dau pe degeaba. Am facut ani de scoala in care am invatat de ce sa nu le dau si cum sa nu le dau. Nu cred in caritatea de strada, dar uneori dau.

Mai dau batranilor care astepta cu mana intinsa, muti, fara macar sa te privesca, fara sa iti vorbeasca. Umilinta situatiei lor este mai adanca decat cuvintele lor ar putea exprima. De acestia mi-e o mila nesfarsita. Si ma gandesc cat de simplu ti se poate intampla, dupa ce ai lucrat o viata, sa nu-ti ajunga pensia si pentru medicamenta, si pentru a trai, sa nu ai cui cere ajutor. Ma gandesc oare cate etape, cate clipe de disperarea au precedat iesirea lor in strada?… Incerc sa-mi imaginez cat de umilitor este sa simti ca trebuie sa renunti la demnitatea intregi tale vieti, iesind in strada si intinzand mana unor straini, dupa ce ai muncit o viata intreaga si ai platit biruri la stat, cu care ti s-a spus ca ti se va asigura “traiul linistit al batranetii”.

Acum cativa ani, in Timisoara, in interesctia de la Punctele Cardinale, vedeam deseori o batrana, imbracata mereu in negru, cu un batic legat strans in jurul fetei, plimbandu-se printre masini. Era mereu acolo, intre benzile soselei, asteptand ceva: o bancnota, sau mai degraba o masina care s-o loveasca si s-o elibereze de “lumea asta rea”. Nu cerea niciodata nimic. Astepta doar. O vedeai de departe, traficul te apropia incet de ea, suficient cat sa ai vreme sa scoti bani din portofel si sa-i pregatesti. Strategia ei functiona, pentru ca parea AUTENTICA. M-am gandit mereu ca probabil face o gramada de bani, poate mai multi ca oricare alt cersetor al orasului, pentru ca ii dadeai de cate ori o vedeai, iar acest traseu era parcurs zilnic de majoritatea dintre noi, pentru ca in tacerea ei muta, in atitudinea ei de neclintire, iti transmitea in fiecare zi acelasi mesaj subliminal: ajut-o.

Habar n-am ce s-a ales de ea, dar am ajutat-o. As ajuta-o si acum, daca as reintalni-o. Pe vecinuld e vis-a-vis, insa, niciodata.