Coapte pe joi

In literatura s.f. li se spune “accidente” – un fel de erori in Matrix, sau scurt-circuite random ale sinapselor; iar in cea medicala se numesc “episoade”. Episoadele mele sunt acele noduri pe ata, devieri din starea de liniaritate, caracterizate prin orice tip de comportament care ascede dincolo de tiparele uzuale-slefuite-dar-mai-ales-tocite ale cotidianului. Atunci cand ti se intampla ceva, ceva mic si neinsemnat dar care te face sa te simti altfel; atunci cand faci sau simti ceva diferit, care te scoate – chiar si pentru cateva clipe – din starea bolnavicioasa si a normalitatii.

Cand eram mica si ajungeam sa vad pe video un film cu karate, sau un film indian la cinema, cateva ore ma simteam apoi, la randul meu, “intr-un alt film”. Cumoasteti expresia, nu? Ma inchideam in camera mea si exersam figuri de lupta, imi imaginam o maturizare in peisaj salbatic (neaparat oceanic – spagatul iese mai bine pe nisip), alaturi de un Mr. Miyagi de la care as fi invatat, sarguincioasa, toate tainele artelor martiale traditonale si moderne. Si iata, m-am maturizat intr-un peisaj la fel de salbatic, insa mult mai urban, unde legea japonezo-indiana a onoarei a fost demult decapitata in favoarea legii junglei, si unde am impresia ca nu mai gasesc nici un guru de la care sa am ceva de invatat. Plus de asta, scoala vietii m-a lasat repetenta, asa ca nu mi-a ramas decat sa ma consolez ca eu pot fi – si sunt – cu precadere, mereu “dintr-un alt film”. Constat asta in fiecare zi banala a existentei mele, din clipa in care deschid dimineata ochii si in secunda urmatoare tv-ul, apoi in troleibuz, pe strada, 8 ore la job, din nou pe strada, in troleibuz, in magazine, la piata, si uneori chiar acasa (observati omisiunea intentionata din enumerare a barurilor si cluburilor, unde nu prea mai calc de groaza cocalarilor si a pitzipoancelor, care ma deprima pana la lacrimi). E o consolare. Placuta si, in a bitter way, chiar dulce pe alocuri. It’s good to feel different, even though you are not. Eu prefer, deci, sa le spun episoade. Care, de altfel, se consuma cu casa de bilete inchisa.

In alta ordine de idei. Am senzatia ca unul din cele mai dezolante lucruri de pe lume este sa te simti iubit doar pentru ca esti umbra celui dinaintea ta. Sa poti fi acolo pentru ca ii amintesti de altcineva, mai mult decat sa fii tu insuti. Sau doar sa traiesti cu senzatia asta, sa o tranformi in teama, s-o lasi sa se permanentizeze, pentru ca apoi sa devina un soi de frustrare obsesiva, sau de obsesie frustranta, nu stiu. “Aud destul de des de la el replici de genul ” asa era si ea ” sau ” asa facea si ea “… si, sincer, imi este teama ca nu cumva sa fie cu mine doar pt ca ii sunt asemanatoare; sunt niste ani la mijloc , sunt niste sentimente, stiu asta … dar ma gandesc uneori sa nu fiu eu cu el si el cu mine , doar pt ca nu poate fi cu ea… Chiar merit sa fiu iubita pt ca sunt EU si nu o copie …“. Cat de greu trebuie sa fie sa duci asa o povara in spate?! De ce sa vrei sa te impovarezi cu un asemenea sentiment de neputinta, sau mai bine zis de umilinta, atat de adanc?! Cat de optimist trebuie sa fii sa poti trai asteptand dimineata in care o raza blanda de soare sa-ti lumineze chipul adormit intr-un fel aparte, poetic si foarte profund, care brusc sa-i dezvaluie celuilalt unicitatea ta, brusc sa devina relevant aportul tau personal, particular, la bunul-mers-inainte al relatiei voastre?! Nooo… stiu ca nu crezi asta, e doar o temere copilareasca, pe care n-o poti alunga decat cu terte incurajari. O prostioara, zic.

Last chapter. Am o prietena careia nu-i place cafeaua. Incredibil. Savoarea unica, inconfundabila a cafelei fierbinti, imblanzita cu un strop de lapte… Ceasul nostru desteptator cel de toate zilele, generatorul de energie si tonus… Rezultatul?