Punct de vedere provincial(ist)

Diferenta dintre (o) capitala si un oras de provincie, fie el si municipiu-resedinta de judet, o constituie – in opinia mea – nu atat diminuarea oportunitatilor de dezvoltare profesionala in afara capitalei, cat mai ales lipsa anumitor oportunitati de dezvoltare personala (apropos de acesta, gasisem, de curand, printr-o conjunctura intamplatoare, un blog extrem de popular, din seria “Dezvoltare personala pentru T(O)NTI”, un fel de abecedar al cresterii calitatii vietii, pe care nu l-am frunzarit inca, dar care mi-a dat ceva de gandit).

Este, cred eu,  general valabil si unanim acceptat cum ca tinta suprema a fiecaruia, luminita de la capatul tunelului, o constituie atingerea unui grad de dezvoltare personala cat mai ridicat, pentru ca acesta aduce cu sine o crestere semnificativa a indicelui calitatii vietii. Aici teoria capata o nota personala, distincta de la un individ la altul, prin ceea ce fiecare isi stabileste ca fiind itemi de masura si control al calitatii vietii: astfel, unii “cauta” timp, altii resurse financiare, oportunitati / realizari profesionale, iar altora, artistilor spre exemplu, le este suficient accesul la resursele culturale, la diversele forme de arta, pentru a fi multumiti de calitatea vietii lor. Sigur ca, in termeni socilogici corecti, calitatea vietii se masoara prin insumarea tuturor acestor itemi si nu numai, rezultand o reprezentare scalara a acesteia, raportata la o populatie anume. Practica insa ne spune ca individul isi internalizeaza propria scala de valori, respectiv propria scala a calitatii vietii, in functie de structura sa, dar mai ales de nevoile si dorintele proprii… si tine cu dintii de ea.

Eu invatasem la scoala, acum cativa ani buni, ca  – din punct de vedere economic – populatia unei tari se imparte in 3 categorii distincte: patura de jos (”saracii”), patura de mijloc, majoritara (”oamenii obisnuiti”) si patura de sus, minoritara, dar gestionand o mare parte din resursele financiare ale tarii (”bogatii”). Desi proportia, in genere, nu s-a schimbat, a aparut – la nivel global, insa cu precadere in capitala – o pseudo-divizare a clasei de mijloc in subcategorii distincte. Exista, astfel,  subcategoria oamenilor obisnuiti cu-credite-imobiliare-in-noile-zone-rezidentiale, cu totul distincta de cea a oamenilor obisnuiti ce-locuiesc-in-blocurile-vechi. Exista categoria corporatistilor, cu totul distincta de cea a s.r.l.-istilor si mai ales de cea a bugetarilor, prin prisma oportunitatilor profesionale si a pachetului de beneficii de care primii dispun. Exista, de ce nu, categoria “Ikea” – care inghite tot mai multi exponenti ai celorlalte categorii; exista categorica celor care in weekend evadeaza la munte sau la mare, versus categoria “urbana” a celor impatimiti de cluburi si shopping. Exista, nu in ultimul rand, categoria familistilor, in totala opozitie cu cea a familiilor de carieristi.

Suma tuturor acestor atribute, corelata cu nivelul personal al indicelui calitatii vietii fiecaruia, respectiv cu gradul de dezvoltare personala da, in cele mai multe din cazuri, cu minus. Tragand linie la finele unei zile de munca, a unei saptamani, luni sau an de munca, resimtim din ce in ce mai acut senzatia de insatisfactie pe care, majoritatea, o percepem de fapt gresit, ca fiind de  insuficienta.  Si atunci vrem mai mult, cerem mai mult, oferim mai mult, totul pentru a stabiliza  balanta, pentru a face ca “profitul”  sa fie cel putin egal cu “investitia”. Din pacate, atata vreme cat  vom continua sa consumam resurse in scopul dezovoltarii  profesionale sau financiare in detrimentul dezvoltarii personale, senzatia de insatisfactie/insuficienta va continua sa persiste, acutizandu-se chiar, iar resursele oferite de mediu, de societate, in sprijinul dezvoltarii personale, vor ramane, la randul lor, neexploatate.

Paradoxal, capitalistii (prin acest termen denumind locuitorii capitalei), ocupati fiind sa gaseasca, sa gestioneze si mai ales sa exploateze fiecare oportunitate profesionala, se exploateaza in primul rand pe ei insisi, gestionandu-si propriile resurse (timp, sanatate, energie etc.) intr-un mod cu totul deficitar. Apartenenta la o categorie sociala oarecare, la simpla imagine a cesteia, a devenit un cult caruia i se inchina mare parte din asa-numita “populatie activa de munca”. A avea propria casuta ingramadita intr-un cartier periferic fara strazi asfaltate, la ore distanta de centrul orasului sau de locul de munca, a devenit mai important decat povara unui credit ipotecar care iti va refuza ani buni inainte vacante cu familia, timp pentru sufletul tau si al  celor de langa tine. Iti va refuza, in multe cazuri, chiar construirea unei familii, conceperea unui copil, chiar daca sufletul si corpul tau o cer; devii, prin aceatsa, sclavul fluturasului de salar si dusmanul de clasa al indemnizatiei pentru copil. Copilul va veni programat intre un leasing, o promovare si un credit. Ca mama, te vei intorce la munca dupa cateva saptamani; ca tata, il vei imbratisa duminica si seara tarziu, la culcare, intre un mail si o emisiune financiara, iar o bona tinerica si simpatica, ale carei cunostinte de psihologia copilului sunt probabil nule, va distruge in acest fel cea mai de pret zestre a copilului: o relatie sanatoasa de atasament.

In acest timp, provincialistii (si spun anume “provincialisti”, pentru ca denumirea atribuita sa primeasca o conotatie activa, voluntar asumata, depasind atributul de “provincial”, pasiv si asumat ca atare) se anuleaza pe sine ca si sub-cultura distincta, incercand sa preia cat mai multe din prosatele obiceiuri ale pseudo-culturii capitaliste. Totusi, provincialistii inteleg mai bine, poate,  importanta teoriei dezvoltarii personale, in primul rand pentru ca au sansa de a nu(-si)  fi pierdut cu totul una din principalele resurse: timpul. Provincialistul parcurge mai repede o distanta oarecare intre doua puncte (datorita, in principal, faptului ca acesta distanta este, de cele mai multe ori, mai mica decat in capitala), chiar si in conditii de trafic intens (datorita, in principal, faptului ca traficul este, de cele mai multe ori, mai putin intens decat in capitala). Prin urmare ii ramane mai mult timp pentru “altceva”. Un adevarat provincialist va uza de acest timp in folos personal, aducand un plus calitatii vietii sale (relaxandu-se cu familia, vizionand un film bun, lecturand o carte sau investindu-si timpul intr-un hobby oarecare); capitalistul va investi acest timp in extra-work, extra-money, o cina de afaceri sau macar o bere cu niste oameni de la care ar putea obtine un potential folos, la un moment dat. Provincialistul va face o plimbare in parc, capitalistul va merge la sala de fitness unde, in timp ce-si va face numarul fix de repetari, are sansa de a socializa cu semenii sai. Provincialistul  e molcom (fara a fi neaparat ardelean), lenes, marginit, anost, dezinteresat, prea relaxat, preocupat de nimicuri, mediocru, anost. Capitalistul e activ dar mai ales pro-activ, organizat, implicat, informat, rezistent la stress, meticulos, bun negociator. Doi provincialisti se vor certa la birou si se vor impaca la o bere; capitalistii vor apela la cunsotintele de managementul conflictelor, dobandite la ultimul teambuilding,  intre o sedinta de brainstorming si un meeting individual cu team-leaderul. Provincialistul isi va vizita parintii intr-o seara oarecare de miercuri; capitalistul va iesi la o bere cu colegii de departament, iar pe mama o viziteaza intr-o zi anume a lunii. Marii actori se vad, din provincie, doar la TV; in capitala nu se vad deloc… pentru ca cine mai are timp sa merga la teatru (daca nu e un eveniment monden)?

Mare parte dintre noi, provincialistii, vom ramane mereu inadaptati modului de viata capitalist. Nu putem face fata acelui mediu, in aceeasi masura in care nici nu suntem doriti acolo, sa aglomeram si mai mult un spatiu deja sufocat de vise si ambitii neimplinite. Chiar daca lucram in multinationale, chiar daca suntem ingenunchiati unor termene-limita, rapoarte, proiecte, sarcini si raspunderi corporatiste similare, chiar daca nivelul salarial ne asigura un trai decent si aceleasi “oportunitati” pentru creditele ipotecare, nu suntem antrenati sa supravietuim acelui mediu ostil. Zambiti usurati deci… nu suntem pregatiti sa venim acolo, desi va asteptam oricand, cu drag, aici. Sa traiti altfel!

——–

Nota-rezumat de subsol: Comentam despre stilul de viata agitat si plin al bucurestenilor, spre deosebire de traiul linistit si monoton al nostru; de stabilirea unor prioritati in viata, altele decat banu’ si cariera. Ziceam ca ma bucur ca la noi lumea merge si cumpara legumele si zarzavaturile de la piata, dar ca-mi pare rau ca aici n-am unde sa merg, de exemplu, sa fac un curs de step.