Povestea butonilor fermecati

Cristian Voinicelul nu era unul dintre cei mai tineri, dar sigur era unul dintre cei mai viteji conducatori de osti ai Regelui Ilie; ca si ceilalti capitani fara rang nobil, Cristian slujea ziua arma, iar noaptea visa in taina la fiica ce mare a  regelui, Maria, o printesa durdulie, trecuta bine peste varsta frageda de maritis a fiicelor de regi din alte povesti. Maria astepta marea dragoste, cavalerul pe calul cel mai alb – care, traind intr-o poveste, exista undeva cu adevarat. Trebuia doar sa astepte sa apara. Si, astfel, astepta.

Vesti despre frumusetea si blandetea Mariei, despre ochii ei visatori,  verzi ca smaraldul, despre parul ei ca abanosul, despre glasul ei ce nu-si pierdea copilaria, se dusesera in cele patru zari. Alaiuri intregi de printi, fii de imparati si nobili de rang inalt, incarcati cu daruri nepretuite, se perindasera, an de an, pe la curtea regelui Ilie. Cu totii fura primiti regeste, ospatati pe masura si trimisi acasa fara sa fi apucat macar sa-si incerce norocul, sarutand mana printesei. Pentru ca aceasta, de la fereastra iatacului sau, il privea pe fiecare dintre ei inca de la primul pas in curtea palatului, ii citea ca pe o carte deschisa si ii alunga apoi, lipsita de interes. Nicicare din acesti tineri nu era pe placul fetei, vitejia dobandita in razboaie grele si indemanarea in manuirea armelor nu insemnau nimic pentru inima ei, visand la iubire si tandrete. Ii admira pe toti acesti viteji, insa nu gasise in privirea niciunuia blandetea pe care ea o cauta, tandretea pe care doar un visator asemeni ei i-o putea oferi.

Trecura astfel anii si Maria – ajunsa la primele riduri,  ramase sa se plimbe, tot singura, prin gradinile palatului parintesc. Pana in clipa cand, intr-o frumoasa dupamiaza de toamna, ridicandu-si privirea dintre frunzele cazute pe aleea palatului,  recunoscu in privirea calda a cavalerului ingenunchiat in fata ei  blandetea si delicatetea pe care o cauta de atatia ani… Iar lui Cristian, caci el era osteanul ce-i iesise-n cale, ii fu de-ajuns o singura privire ca inima lui sa fie pentru totdeauna inlantuita adorarii ei.

In spatele acestui peisaj de fresca romantica, calul alb al cavalerului, spalat parca in spuma de lapte, pastea linistit, veghiindu-si stapanul si pe aleasa inimii lui. Maria il privi cu duiosie, ofta cu usurare si stiu de-ndata ca asteptarea ei a luat sfarsit.

De teama maniei Regelui Ilie, dar mai ales a Reginei, care isi dorea pentru fiica ei un nobil avut, de inalta clasa, cei doi tineri se iubira-n taina o buna bucata de vreme, furisandu-se prin iatacuri, pana cand dorul si dorinta de-a fi mereu impreuna devenira mai puternice decat teama de pedeapsa parinteasca, care nu putea fi mai usoara decat dezmostenirea si alungarea pentru totdeauna de la palat. Facura, astfel,  planuri peste planuri, pregatira rugaminti de induplecare si cuvinte de iertare atent alese, insa nicicare dintre ele nu pareau sa-i poata indupleca pe Rege si pe Regina.

Pana cand, intr-o buna zi, doica fetei, femeie batrana si inteleapta, se indupleca sa-i ajute, in taina, pe cei doi indragostiti:

- Copiii mei, vad ca va iubiti peste masura si focul inimii voastre nu e doar o valvataie ce, dupa o clipa de ardere intensa, s-ar fi stins in vant… Fiti binecuvantati si luptati pentru fericirea voastra, nu va temeti, caci iubirea invinge orice! Du-te in Padurea de Argint, ii spuse ea cavalerului, in mijlocul ei vei gasi un mester bijutier cum n-a vazut regatul… indupleca-l sa-ti faureasca un cufar cu bijuterii nemaivazute, cu care vei cere apoi mana fetei, fara a-ti mai fi rusine de originea ta de rand… Insa ia aminte, Regele nu va fi cucerit de niciuna din minunile aduse de-atatia alti printi inaintea ta, e nevoie sa-i oferi un lucru neasemuit!

Cristian incaleca de-ndata pe calul sau alb si porni la galop catre Padurea de Argint, in mijlocul careia tragea nadejde sa gaseasca ajutor pentru inima sa. Trei zile si trei nopti cutreiera padurea-n lung si-n lat, cautandu-l pe batranul mester bijurier, pana cand, istovit, descaleca la marginea unui ochi de apa, din care sorbi, insetat… Isi pregati apoi un culcus pe marginea apei, gandindu-se cu necaz ca fiecare zi departe de iubita sa era o suferinta pentru sufletele lor si fiecare zi in care nu reusea sa dea de batranul mester il tinea departe de implinirea visurilor sale de fericire… Astfel gandindu-se, cavalerul se simti, dintr-o data, cuprins de o adanca disperare si, cum numai calul sau – tovaras de o viata – ii era aproape sa-i auda durerea, Cristian lasa lacrimile sa-i curga pe obraji, rusinandu-se de propria sa slabiciune, dar neputand sa-si invinga nicicum gandurile megre care-l macinau. Adormi apoi, intr-un somn adanc si zbuciumat, din care se trezi a doua zi, cu inima  mai grea ca niciodata. Insa, ridicandu-se din iarba, o stralucire nemaivazuta ii orbi privirea… luciul apei juca sub razele soarelui in raze orbitoare, inele, bratari, cercei, coliere cu nestemate si pietre pretioase straluceau vesele pe fundul apei, asteptand sa fie adunate… Pana sa apuce sa se mire de aceasta intamplare, Cristian auzi in spatele sau  fosnet si un batranel cu barba alba si degetele lungi, incovoiate, aparu dintre copaci…

- Fatul meu, ii spuse batranul bijutier, te-am lasat sa ma cauti atata amar de zile pentru ca nu oricine merita roadele muncii mainilor mele dibace si birul pamantului pe care pasesti, metale si pietre pretioase ce nicaieri altundeva nu-s de gasit! Stiu, vezi-bine, cine esti si de ce ai venit. Stiu dorul ce te mana inapoi, cat mai degraba, catre curtea Regelui Ilie! Ti-am numarat lacrimile, in noaptea ce-a trecut, si fiecare dintre ele am socotit-o cu un giuvaer de pret… astfel incat, acum, dragostea ti-a fost rasplatita cu o comoara demna de fala oricarui petitor! Dar ia aminte, Regele nu se va lasa  induplecat fara sa-i oferi un dar cum n-a mai primit niciodata de la niciun alt pretendent la mana fiicei sale!  Uite, de aceea, ti-am pregatit un dar special, in mijlocul caruia am pus o mica vraja ce-l va uimi pe Rege si-l va face sa pregateasca de-ndata nunta voastra cu mare alai!

Cristian multumi din suflet batranului mester si se grabi inapoi, catre Palat. Sosi la curte in toiul noptii si, fara a mai avea rabdare sa inchida un ochi, astepta dimineata, cerand degraba sa se infatiseze Regelui. Regele il primi cu dezinteres, cugetand ca tanarul capitan ceruse o infatisare manat de interese militare si nu mica ii fu mirarea cand, dupa inchinaciune, Cristian ii puse la picioare un cufar de piele, bine inchis, cerandu-i mana fetei sale… Infuriat la culme, Regele Ilie tuna, ecoul vocii lui  facand sa zdrangane toate ferestrele palatului:

- Cum indraznesti, cavalere, sa jignesti originea nobila a fiicei mele, fiica de Rege, cutezand sa gandesti ca tu, fiu fara de capatai, te poti ridica la rangul ei inalt?! Cum crezi ca leafa ta de soldat i-ar ajunge fetei mele sa traiasca asa cum se cuvine unei printese? Cum crezi ca as permite asemenea umilinta pe capul casei noastre regale, astfel sa permit traiul fiicei mele in  crunta saracie?!

– Majestate, nu-mi ascund originea de rand, cum nu ma rusinez nici de cinstea numelui meu si de vitejia cu care v-am slujit in lupte grele! Cat depsre avutie, ma-nchin smerit in fata Luminatiei Voastre si va aduc daruri minunate, cu care sa pot cinsti mana fetei Majestatii Voastre, asa cum se cuvine unei printese! Imi pun inima chezasie si jur cu viata pe ascutisul sabiei mele sa o cinstesc si s-o slujesc cu smerenie pana la capatul zilelor! Altfel, acolo unde-mi stau picioarele, sta-va-mi si capul!

Inmuiat de cuvintele pline de intelepciune ale cavalerului, Regele ceru sa fie deschis cufarul si cerceta indeaproape fiecare bijuterie aflata intransul. Zambi multumit, cantarind in palme greutatea nestematelor si admirand lucratura fina a fiecarei podoabe. Petrecura, astfel, jumatate de zi,  laudand  grija si atentia cu care batranul mester bijiutier lucrase la fiecare dintre ele, pana ajunsera la fundul cufarului. Dedesubtul tuturor, se dezvaluira, frumos slefuiti, doi butoni cum neam de neam regesc nu vazuse.

- Si acestia? Ce sunt aceste bijuterii? intreba el, curios si nerabdator deopotriva.

- Majestate, acesta este un dar numai pentru Maria Ta. Pune-i degraba la manecile camasii tale de postav si vei vedea!

Regele isi puse butonii, apoi se privi intr-o oglinda de cristal.

- Formidabil! exclama el. Acesti butoni sunt vrajiti! Ma fac sa par cu 10 ani mai tanar!

- Nu doar atat! ii raspunse cavalerul zambind. Acesti butoni au puterea de a te intineri cu 10 ani! Purtandu-i in lupte, vei regasi puterea manuirii sabiei si gloria tineretii, si niciodata, pe tronul tarii,  nu mai ai a te teme de batranete si neputiinta ei…

Auzind acestea, Regele isi imbratisa cu caldura splujitorul, graind:

- Fiule, mi-ai dovedit nu doar ca esti demn de mana fiicei mele, dar mi-ai aratat si ca in inima ta incape loc si pentru cinstirea familiei ei. Te vreau drept ginere cat mai repede, sa-mi fii aproape si sa-mi devii mana dreapta in oranduirea treburilor tarii! De astazi imi esti ca un fiu, iar acesti butoni – atunci cand eu n-oi mai fi, vor trece pe manecile camasii tale, iar apoi pe ale fiului tau, ce va veni sa domneasca in pace si dreptate regatul nostru sfant!

Si au facut o munta mare si frumoasa, ca-n povesti, de la masa careia n-au lipsit nici doica fetei, nici batranul mester bijutier, cinstiti cum se cuvine pentru ajutorul lor. Caci fara de ei, nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Si cu totii s-au bucurat si au dantuit pana in zori.

Iar Cristian si Maria au trait fericiti pana la adanci batraneti, ca-n toate povestile cu happy-end.