Copii precoce

Tot zic eu ca abia astept sa am un copil, sa-l dau la toate sporturile posibile si imposibile, la toate limbile straine, instrumentele muzicale si restul artelor cunoscute…  Sa-l fac artist-sportiv, dedicat vietii si placerii de a trai chestii faine… insa nu ma gandisem pana acum sa-l/o fac campion de snooker.

Nu-i tarziu insa, de vreme ce inca nici nu l-am conceput. Iar spatiu pentru o mini-masa de biliard s-ar gasi pentru el. Plus de asta, nu mai am treaba cu transportatul copilului in diverse locatii, cu dusul si adusul de la cursuri… pot sa-mi vad linistita de ciorba cu leustean in timp ce copilul se antreneaza de mic pentru sutele de mii de euro puse la bataie de organizatorii campionatelor de snooker.

p.s. …asta daca va putea sa-l intreaca pe micutul Keith Jr.

Cat de departe ai merge pentru copilul tau?

Eu habar n-am.

Constiinta (sau egoismul) imi spune, acum,  ca oricat mi-as iubi copilul si oricat de mult i-as vrea binele, vor fi limite personale pe care nu le voi depasi. Gandindu-ma, in primul rand,  ca o mama care a renuntat la tot ce o tinea verticala nu i-ar mai fi de niciun folos. Ce sa mai invete de la mine? Ce exemplu personal i-as mai putea da?

Prietenele devenite mame imi spun insa ca dupa ce ai propriul tau copil inveti sa renunti la orice pentru el, sa faci compromisuri pe care le vezi intr-o alta lumina, care nu te mai injosesc pentru ca le percepi intr-un mod pozitiv  vis-a-vis de binele copilului tau… ca pui copilul mai presus de orice orgoliu personal, mai presus de orice durere a ta.

Oamenii spun ca un copil te schimba, ca mama, in asa masura, incat inveti despre tine ca ai limite pe care nici nu le banuiai. Ca inveti – intr-un mod natural si firesc – sa accepti unele lucruri ca fiind inevitabile, le tolerezi si inveti sa traiesti cu ele in pace si buna intelegere. Lucruri pe care, inainte de a fi mama, le blamai si le desconsiderai total, te revoltau si te scoteau din minti.

E sanatos sa facem acest lucru? Cat de departe trebuie sa mergem pentru copiii nostri?

p.s. Am dorit initial  sa fie o intrebare generala, fara o exemplificare anume… pentru ca fiecare sa perceapa “datele problemei” cum doreste. Dar, ca sa fiu mai explicita, o sa spun totusi si de unde mi-au venit in minte aceste intrebari.

Am citit intamplator povestea unei tinere mamici care a divortat de sotul ei, pentru ca acesta a decis sa aiba o alta relatie, cu o “prietena de familie”.  Sotia si prietena ei socializau de mai bine de 2 ani, isi aveau copiii la aceeasi gradinita si acolo se imprietenisera, ajungand in timp sa fie foarte apropiate. Excluzand din context moralitatea prietenei si a sotului, problema mamei era urmatoarea: desi o detesta pe acesta femeie – pe care o considera responsabila de destramarea familiei ei -, copilul este foarte atasat de tata si de mamica vitrega (inca din perioada in care le era prietena), pe care ii viziteaza in weekenduri, cei doi purtandu-se foarte fain cu el…  Copilul vine acasa si povesteste incantat despre cat de bine se simte cu noua familie, cu “surioara vitrega”, cu noua mamica…  Iar mama lui sufera in tacere, pentru ca a pus binele si linsitea copilului mai presus de antipatia personala. Iar in sufletul ei e varza.

Eu n-as putea.  Spun acum. Binenteles ca as incerca sa nu expun copilul la conflictele dintre cei trei adulti si as incerca, obiectiv vorbind, sa pun limite clare intre rorul de tata si rolul esuat de sot al acelui barbat… insa n-as putea suporta sa stiu ca oamenii ce mi-au distrus familia sunt idolii copilului meu. N-as putea zambi, neutra, cand copilul imi povesteste ce cool e “aialalata”. M-ar durea prea tare o asemenea umilinta.

Mamele insa considera, unanim, ca “asa e bine sa fie”, ca solutia e sa fii calma, destinsa, impacata cu situatia etc.  Ca si cum nimic rau nu s-ar fi intamplat. Totul pentru armonia si linsitea copilului. Mie mi se pare un efort personal supraomenesc. Fara a expune copilul la reprosuri si cuvinte urate vis-a-vis de tata, n-as putea totusi sa fac pace in sufletul meu, pocnind din degete. Nu stiu sa iert.

Reprosurile de gen “o sa vezi cum e cand o sa fii mama, acum habar n-ai ce spui” nu-si au rostul . Tocmai am specificat ca sunt constienta ca dupa nastere apar schimbari de atitudine, dar totusi nu ma vad indurand suferitne mai mari ca mine. Insa nu ma vad mergand foarte jos cu demnitatea mea. Pentru binele nimanui.

Copii feri(ci)ti

Abia astept sa fiu mamica. Sa ma simt responsabila pentru cresterea, educatia si dragostea oferita unei fiinte a carei realizare ca om sa depinda in foarte mare masura de “lucratura” mea. Visele neimplinite ale parintilor,  proiectate sub forma unor idealuri pentru copiii lor… tuturor ni s-a intamplat acest lucru, si toti vom face – la randul nostru – la fel cu copiii nostri dragi. Nu stiu ce si-au dorit ai mei de la mine, unde voiau sa ajung, cat de sus, cert este ca am deseori senzatia acuta ca i-am dezamagit. Ma voiau “mai bine”, iar simplul fapt ca realitatea mea nu corespunde cu asteptarile lor, ii face sa creada ca viata mea e un dezastru total, chiar eu sunt fericita si impacata (partial) cu viata mea. Dar nu despre mine voiam sa vorbesc.

Povesteam de curand cu o buna prietena despre ritmul de viata al familiei ei: cu doi copiii, o fetita in scoala primara si un baietel la gradinita, viata lor este o continua alergatura. Prietena mea are norocul, spre deosebire de alte familii tinere, de a lucra impreuna cu sotul la un pas de casa, iar scoala si gradinita sunt in acelasi cartier, la doua strazi distanta. Ea a ales sa lucreze de la ora 7, pentru a termina programul mai devreme, dupamiaza. Fetita a invatat sa mearga si sa vina singura de la scoala, la pranz, apoi sa stea cuminte acasa, facandu-si lectiile si asteptand sosirea celorlalti. Dupamiezile, copiii sunt “asistati”, cu schimbul, de  parinti, iar serile, dupa ce ajung cu totii acasa, trec mai repede decat si-ar dori oricare dintre ei. Prietena mea are o familie frumoasa si fericita, o viata plina, zile traite cu totul, de la trezire si pana cand inchide ochii, zambind (sper eu).

Cum se descurca, insa, cei mai putin norocosi? Cum se impart intre programul de munca si programul redus al gradinitelor parintii care lucreaza la jumatate de oras distanta de casa?  Ce faci daca nu-ti permiti un after-school sau o bona pentru copiii tai? Ce faci pentru a-ti sti copilul in siguranta, zi de zi, in drumul spre si de la scoala, atunci cand acesta are de traversat strazi intens circulate? Cand stii ca pe sosele misuna liber atatia inconstienti, care ne nenorocesc zilnic vietile, pentru o clipa de neatentie sau de teribilism la volan?   Si, apropos,  cum se face ca, dupa ce copilul tau creste, norocos si ferit de nenorociri, uiti spaima cu care i-ai vegheat intreaga copilarie si-i dai pe mana un bolid pe care, lipsit de experienta, nu il poate stapani?)

Copiii mei vor fi inadaptati social. Vor fi deopotriva sportivi si artisti, vor face tenis, inot, dans, instrument muzical, limbi straine, actorie. Mi-as dori sa urmeze un profil uman, sa citeasca mult, sa-mi devasteze biblioteca, sa se uite la filme bune, sa aiba prieteni asemeni lor, sa-si cheltuiasca banii de buzunar pe teatru mai mult decat pe cluburi, pe carti mai mult decat pe haine si accesorii, pe calitate mai mult decat pe cantitate. Vor fi imbracati frumos si simplu, vor manca sanatos, vor invata sa mearga la scoala cu sandvich de acasa si ceiut cu miere si lamaie, vor avea biciclete si  jocuri in cutii de carton. Copiii mei nu vor primi jucarii cu monstri, creaturi, extraterestrii, arme, nave spatiale,  nu se vor uita prea mult la televizor,  nu-si vor strica ochii nici la calculator,  nu vor sari peste mese sau somn,  nu vor fi obraznici, vor invata gramatica si vor sti sa exprime coerent o idee proprie, vor avea acces la cultura si arta, vor avea sansa sa-si testeze inchinatiile artistice si sa-si cultive orice pasiune personala. Vom gati impeuna, vom citi povesti, vom merge in parc, vom petrece mult timp comunicand, nu doar vorbind. Vor primi si vor invata de mici sa ofere respect, vor invata sa fie toleranti dar fermi in opinii, vor avea  valori morale si principii de viata sanatoase, corecte, vor valoriza mai putin industria de consum si mai mult lucrurile care ofera calitate vietii, vor invata sa-si cantareasca timpul personal si sa-l conserve intr-un mod cat mai frumos.

Le voi oferi copiilor mei cel mai de pret dar: o copilarie ca a mea.

… Zic si eu acum. Tu ce-ti doresti pentru copiii tai?

p.s. Micul campion este primul meu nepotel, Iona Matei, o nebunie de bebe.

Sunt matusa! :P

BRAVO, MATEIAS!

Mateias s-a strambat la lume aseara, inainte de ora 21, aducand cu el 3,400kg de carnita si 50cm lungime. Sa fie intr-un ceas bun.
p.s.
ZODIA VARSATORULUI (21 Ianuarie – 19 Februarie)

VARSATORUL : Cine se va naste în aceasta lunã este minunat la obraz, vorbitor si binepovãtuitor. Va fi slab la sânge, blând la vorbã, la trup drept, dar una va vorbi si alta va face. Va fi cuminte, smerit, milostiv, credincios, gânditor la lucruri mati si norocos. Îi va rãmâne mare mostenire de la rudenii. Frumos la trup, cu niste vine iesite în fatã, blând, cu mintea înaltã si bun chivernisitor.Copilul de parte bãrbateascã va fi iubitor de învãtãturi, când se gândeste la ceva se uitã melancolic. Se va însura tânãr, dupa 30 de ani va petrece viatã mai bunã si fericitã.Copilã de se va naste sub acest semn, va fi veselã. Trebuie sã se fereascã de apã, de bãrbatul cel dintâi se va lipsi si va muri de o fiarã cu patru picioare. Sã se pãzeasca de fiare sãlbatice si de câini turbati. În genere, cel nãscut în aceastã zodie, va fi gânditor, iubitor de învãtãturã, care îi va aduce bogãtie.

Tradus dintr-un zodiac vechi scris in romana veche cu litere chirilice si gasit in pod la bunici. Traducerea a fost facuta respecatand topica si arhaismele acelor vremuri de la inceputurile scrierilor in Romania.

Bbye, mateias, welcome!

- Ceau, ce faci?!
- Uite bine, nu pot vorbi acum, sunt in sala de nasteri…
- Dar ce faci acolo…. nasti?!

- Da, da! hai ca te sun mai tarziu!

Mateias si-a facut, in sfarsit, bagajele… a fost “convocat” la sala de nasteri.

Ne-am luat ramas-bun, ne-am pupat verisoreste pe frunte, i-am fluturat batista alba pana s-a pierdut in zari. Nu parea sa se grabeasca, mi-a spus ca mai are “plenty of time”, mai ales ca mamica lui se incapataneaza sa se tina tare pe pozitii! mare smecher… Mi-a zis ca deja a ametit de cate zile tot sta cu capul in jos, pregatit sa plonjeze “in the real life” dar e o senzatie cool, ca si cand ai fi facut bungee-jumping si ai ramas la final suspendat in balans… Doar ca noi folosim cordonul ombilical pe post de coarda. Este insa adrenalina din plin pentru toata lumea!

Mateias zambeste malitios: “Ce tare sunt, o sa ma serbez deodata cu christian dior si benny hill!”
“Vezi sa nu! Nici n-o sa-ti mai amintesti de noi!” rad astia doi, ciocnind inca un rand undeva in spatele nostru. “Hai sa traim si la multi ani! unde-i placido domingo sa ne cante ceva si sa-i uram si lui de bine?!”

Ii amintesc ca, de fapt, o sa-l serbam deodata cu unchiu’su… Si asta e cel mai important, o sa fim o familie mare si fericita, cu atat mai mult cu cat el are responsabilitati speciale, asumate odata cu statutul de deschizator de drumuri pentru noua generatie… O sa fie mereu cel mai mare, o sa ne traga de codite si o sa faca pe dejteptu’ de cate ori o sa-i dam ocazia.

Aaa, da! Si l-am rugat sa n-o chinuie prea tare pe mamica lui, sa se nasca fara nazuri si necazuri si mai ales sa nu faca pe desteptu’ cum ii place lui… a ras cu pofta. Nu stiu ce inseamna asta…. cred ca nu m-a luat in serios. El zica ca in asta sta tot farmecul, sa te tina minte toata lumea! Eu nu vad lucrurile chiar asa, mai ales daca ne gandim matur ca numai ele, mamicile, trag (si imping) saracele pentru noi, iar pe tatici ii doare la baston!

Hehehe… si uite-asa imbatranim cu totii… Si noi, si-ai nostri, si toti cei din jur, cu mic cu mare. Haide mateias, te-asteapta cu emotii si sufletul la gura un neam intreg!