Multumita Lamaiei, care mi-a trimis o leapsa pisiceasca numa’ buna de inceput weekendul intr-un ton mai vesel decat ziua de ieri, mi-am reamintit ca a trecut o gramada de vreme de cand n-am pai povestit nimic despre adorabila, nemaivazuta, nemaipomenita, extraordinara, unica si irepetabila noastra Scumpa.
Am o multime de poze si clipuri cu ea, v-as turna zilnic povestioare despre cum a dat din mustati, cum a clipit, cum a adormit, cum m-a impins cu labutele cand am vrut s-o mangai fara motiv, cum m-a dragalasit cand i-a fost foame… mai ceva ca o mama isterica, mandra nevoie mare de odorul ei cel-mai-special-din-lume! Despre cum se joaca D. cu ea in fiecare seara, la spatarul scaunului, despre cum ne cheama sa jucam prinsa, despre cum bea apa numai de la robinet… Vai, o minune de pisica, nu alta!
Dar cum nimeni n-are rabdare sa asculte asa ceva, fie ca e vorba despre copil, pisica sau purcel, profit acum de ocazie sa pun o poza cu My Precious, in speranta ca – si daca nu-mi aduce un adorabil tricou Kitten, macar am gasit prilejul sa redeschid seria posturilor cu si despre ea.
Poza cu pisica si tricoul:
Si, bonus, un portret de familie, Scumpa si Blu – frate’su cu o generatie mai mare, motanul maica’mii, surprinsi intr-un moment scurt si izolat de prietenie:
(Daca nu aveti rabdare de citit, sariti la video-urile de la final. Merita.)
As vrea in acest moment mai mult decat orice pe lume ca discutiile despre superputeri sa se poata materializa, iar eu sa am superputerea de a da timpul inapoi.
Si sa traiesc, din nou, in anii ‘90. Si sa nu treaca niciodata. Sa ma opresc inainte de a implini 20 de ani, si sa o iau de la capat, de la primele amintiri. La nesfarsit.
Aveam 12 ani in 1991, cand in Timisoara apareau primele tonete (rulote pe roti), importate din vest, care vindeau la gemulet de la tigari si dulciuri turcesti, pana la guma Turbo si mingiutele acelea fosforescente, de cauciuc, ce sareau in sus pana la etajul 2 (era concursul nostru de la peretele blocului: cine loveste mingiuta de pamant cu mai mare putere, astfel incat sa sara mai multe etaje, in sus). Mingiute nu puteau fi eclipsate decat de palmele acelea lipicioase si vascoase, ce se lipeu de tavan, atarnand de acolo intr-un mod absolut gretos, dar extrem de caraghios.
In ‘ 91 eram clasa a sasea, la Generala 24. Imi placea de un baiat din clasa si in ore ne trimiteam biletele cu “ce mai faci”. Completam oracole in pauze si mai ales in ore, facandu-ne curaj sa le oferim caietele si colegilor din alte clase. Daca nu erai populara, macar pe coridor, nici oracolul tau nu avea succes; in loc de raspunsuri elaborate, primeai doar “idem 15″, “idem 1″ – adica raspunsuri scrise la repezeala, fara interes. Oracolul, deci, era un semn clar al distinctiei si aprecierii. La fel si caietul de amintiri, cu atat mai extraordinar pe masura ce pe piata apareau carioci si abtibilduri de tot soiul, cu care puteai decora filele in voie…
Eram cea mai buna la invatatura. Si mergeam la olimpiade. Profesorii aveau incredere in mine, ma apreciau enorm, iar asta ma facea sa ma simt atat de sigura pe mine, atat de bine in pielea mea, atat de increzatoare in mine, cum n-am mai reusit niciodata sa ma simt. Toti colegii ma placeau, de la tocilari si tocilare, pana la corigentii-vagabonzi ai clasei. Eram happy cu mine si viata mea, zilele erau frumoase, scoala, vacanta, weekendul, ziua, noaptea – toate imi placeau si abia asteptam sa le traiesc. La poarta scolii, un batran vindea cornuri si zahar-caramel cu nuci, il adoram cu totii, de la elevi la profesori.
Pe vremea aceea, nici macar n-aveam “trupa”. Ieseam afara cu vecina de palier si cu o fata din scara vecina – cu aceasta stateam in spatele blocului la banca si scriam poezii din 4 strofe despre papadii, vrabiute si restul naturii inconjuratoare. In vacante veneau la bloc, la bunica lor, doua gemene de varsta noastra, fugite de mici cu familia in RDG, care devenerau centrul nostru de interes si ne luptam sa le castigam atentia si prietenia, sa vina la noi acasa, dar mai ales sa mergem noi la ele – unde invariabil mama lor ne servea cu dulciuri nemtesti, incredibil de bune. De la ele primeam postere cu Michael si alte formatii de care abia auzisem, de la ele am primit primele jucarii de plus, pufoase si frumos colorate, ele ne povesteau cum e in Germania in scoala generala, ele ne-au facut sa visam pentru prima oara la emigrare. Ziua ne dadeam pe bara, jucam elastic si povesteam ca intre fete, iar seara veneau si baietii sa jucam “flori, fete, filme” si “matele incalcite”. Nu aveam voie sa plec de langa partea blocului unde aveam geamuri.
Sambata mergeam la Generala 7 – in Lipovei, la dansuri, la TROMPY. Cine nu stie care era treaba cu Trompy, a trait degeaba acei ani. Nu exista lauda mai tare decat ca esti la Trompy. Erai cineva. Si aveam Pumei albi, inalti!, cu putin verde pe marginea talpii, la care imi cumparam sireturi fosforescente de toate culorile si le schimbam saptamanal. Tot pe atunci am primit, de la “ajutoare”, primul trening Sergio Tacchini creponat, original, negru cu ceva liniute in culori fosforescente. Si un hanorac cu gluga. La Trompy eram cea mai tare pe Marky Mark – Good Vibrations, melodia mea preferata. Exceptandu-l pe Michael, of course.
Drumul de 5 minute de la scoala spre casa era preferatul meu, pentru ca oprea, invariabil, la mijloc, la o alta colega, unde mergeam sa facem cartofi fierti cu telemea rasa si bulion… in fiecare zi! O delicatesa. Iar pe terenul viran de langa bloc a aparut un birt de tabla, “Ciuperca”, pe care nu l-au demolat decat peste ani si ani… drumul de la bloc pana acolo, prin iarba si buruieni, parea peste putinta de lung – ceea ce astazi a devenit o plimbare de 15 pasi pana in parcare. Radeam seara de betivii ce placau de acolo, in zig-zag, pe bicicletele lor Pegas si Tohan. Iar pe alee faceam mereu gluma proasta cu “nenea, mingea!” – minge care era umpluta cu pietre si pamant…
Duminica mergeam in piata de haine, in Mehala, cu ai mei… cascam ochii la explozia de adidasi si haine colorate, import Turcia via gentile acelea imense de rafie… si nu e parinte ala care n-a incercat macar o data sa faca un asemenea drum si putina bisnita cu ciorapi si materiale plastice la unguri sau sarbi, macar cat sa aduca inapoi o geanta de dulciuri, sucuri, sampoane, sapunuri si alte bunatati… Magazinele noastre incepeau sa primeasca si ele, deja, asemenea minuni, dar parca tot mai fain era sa “muncesti” cu autocarul pentru ele…
Si tot duminica, la 9 dimineata, ma trezeam sa ma uit la Abracadabra si Feriti-va de magarus! (cu Eugen Cristea), apoi o ajutam pe mama la pregatrirea mesei si dupamiaza abia asteptam sa fug afara si sa-mi strig prietenele la geam. Magicianul era preferatul meu si eram la fel de fascinata ca si sora mea de 5 ani de scenetele puse in scena cu ajutorul copiiilor din emisiune… Iar de la masa nu lipseau proaspatul aparut Pepsi sau Rio verde, strabunul sucurilor de fructe de azi.
Am 1000 de amintiri. Priceless. Gandindu-ma ca nu mai pot retrai niciodata acele zile, altfel decat amintindu-mi cum a fost, ma apuca disperarea. As da orice sa-mi pot retrai copilaria. Sa regasesc oamenii calmi, pasnici si echilibrati de atunci, privind cu optimism la viitorul democratic al tarii, oameni incarcati pozitiv si plini de speranta. Sa regasesc copiii jucandu-se pe langa blocuri cu mingea, in gloate galagiase, sa imi pot intalni bunicii si sa ma bucur de prezenta lor, sa astept curatenia de toamna din jurul blocurilor si sa car frunze alaturi de oamenii mari – iar apoi sa le dam foc si noaptea tarziu sa adorm cu mirosul de toamna in nari, sa port aparat dentar, sa dansez, sa-mi fac temele cu scris frumos, sa citesc romane pentru copii, sa ma uit la tv “cu portia” si sa ascult casete la walkman, sa facem gemuri, zacusca, bulion si muraturi, sa invidiez vecinii cu tv color si antena parabolica, sa ma bucur de fiecare ciocolata noua aparuta in comert, de bucuria de a intra pe piata mopul si spary-ul de mobila, sa dorm in asternuturi apretate iar o vacanta in strainatate sa fie ceva extraordinar, sa casc ochii in magazine la potopul de produse noi, sa salivez zilnic la coada la painea pufoasa “de la turcu”, din Unirii (va mai amintiti???) …
Era rusine sa injuri si sa scuipi, iar daca vreun baiat lovea o fata altfel decat in joaca, il spuneam la ma’sa si sigur statea in casa cateva zile, pedepsit. Fara jocuri pe calculator. Fara calculator! Exista bun-simt, buna-crestere, 7-ani-de-acasa si spiritul de prietenie dezinteresata, care ne facea sa impartim orice cu ceilalti prieteni, de la sandwich-ul cu margarina si salam, pana la minge sau tema de casa. Ne respectam parintii, vecinii, profesorii. Ne respectam intre noi.
Of… imi vin atatea in minte si mi-e atat de dor, ca nu mai vad sa scriu de plans. Iar eu nu plang, in public, aproape niciodata. E o senzatie ingrozitoare…
De unde acest potop de amintiri? De aici:
O calatorie pe care am facut-o azi virtual, cu masina, prin oras. E cel mai frumos lucru ce l-am vizionat de multa vreme incoace. Cata verdeata, cata liniste, cat de putine gropi, dar mai ales cata lejeritate in trafic!!! Ce oameni fericiti cu putinul lor…
Si cat de mult ne-am schimbat, chiar si noi – copiii de atunci!Si cat de rau am ajuns… Unde esti tu, Tepes, Doamne?! Rusine Romaniei de azi, parintilor care si-au transformat copiii in nulitati, uitand de propria lor copilarie.
Nu m-am mai simtit asa de ani si ani. Asa de nostalgica, asa de trista ca nu pot da timpul inapoi, atat de disperata ca timpul trece peste noi ca tavalugul, ciuntindu-ne de tot ce e frumos. Nu ne putem intoarce acolo, iar in fata nu e nimic care sa compenseze felul in care stiam sa fim Oameni atunci.
Tomata si-a golit astazi scufita plina de stelute de dor, povestindu-ne despre insemnatatea fiecareia dintre ele, despre felul cum ele i-au umplut sufletul si despre golul pe care ni-l lasa in piept lipsa lor…
E randul meu sa ratacesc printre propriile mele stelute, sa-ncerc sa prind, ici-colo, cateva de-un colt si-apoi sa le presez aici, ca pe o draga amintire.
Si pun, deci, la bataie:
dorul de casa, de orasul meu, de Piata Unirii cu terasele si birturile ei.
dorul de mama-mare, de multa vreme si mult prea devreme dusa in lumea celor de departe; mama-mare ma aducea iarna pe sanie, de la gradinita, si mereu ajungand sub un nuc batran de pe o strada anume, imi arunca la picioare o nuca, pe care eu o credeam cazuta din pom tocmai pentru mine (se-ntampla asta si iarna si vara, in fiecare zi). Ma bucur ca acum tata-mare e acolo, cu ea… mi-e dor de amandoi.
dorul de Doamna diriginta Arsene Aurelia (daca cineva ii poate spune), din scoala generala, o femeie care mi-a oferit o educatie la fel de valoroasa ca cea primita acasa, de la mama. Driga’ s-a chinuit, vreme de 4 ani, sa invete toti baietii din clasa ca “o femeie nu se loveste nici macar cu o floare”… si a reusit. Tot ea mi-a oferit unul din cele mai de pret daruri: bucuria de a citi. Nu mai stiu nimic de ea…
dorul de sarit elasticul. It’s a must have!
dorul de a avea mai putin de 25 de ani. Pentru ca atunci nu-mi era frica de batranete, de infertilitate, de boli, de riduri; pentru ca atunci nu eram in contratimp cu viata, ci aveam vreme berechet, bucurie si pofta de orice nimic frumos.
dorul de aparatul dentar din clasa a saptea, pe care n-am vrut sa-l port la vremea lui si m-am nenorocit, astfel, pe viata!
dorul de benzile de magnetofon a lui tata, pe care m-a inregistrat ani de zile in toate momentele speciale si dorul de discurile mele cu povesti dintre cele mai frumoase, dintre care as asculta de o mie de ori Alice in Tara Minunilor!
dorul de caietul de amintiri, de caietul-oracol de unde aflam cine pe cine mai iubeste, de colectia de servetele, de prima mea colectie de ambalaje de dulciuri, de colectia de insigne cu Michael Jackson facute pe bucati de liniar, de clasorul de timbre (cu colite si timbre nestampilate din Mongolia ), de primul jurnal o-hoooo!, de toate minunatele nimicuri cu care ne jucam.
dorul de mobila veche din camera mea, de biroul masiv, de biblioteca ticsita de romane si patul cu lada mare si cuvertura rosie (cel mai odihnitor pat, cu arcuri si iarba de mare), de balconul fara termopane in care iarna tineam la rece fel si fel de bunatati, iar in noptile de vara fumam pe geam, pe ascuns.
dorul de Omama, de tortul ei de gris, de cantecele unguresti si hainele pe care mi le-a cusut, pana de curand, cu mare arta… Dorul de Omama sanatoasa si in putere, asa cum a fost o viata.
dorul de prajiturile de sarbatori, facute acasa si apoi degustate cu pofta si bucurie, la un loc cu toata familia.
dorul de linistea placuta din vremea cand nu existau telefoane mobile; dorul de telefoanele publice cu cartela pe care le cautam prin oras sa-i spun mamei ca vin acasa mai tarziu.
…………………..
dorul de intreaga viata simpla, frumoasa si lipsita de griji de dinaintea (obligatiei) maturizarii.
Pentru ca stiu ca e intr-o dispozitie la fel de nostalgica zilele acestea, dar numai cu bunavointa ei, trimit mai departe leapsa catre Lamaie. Il rog mai apoi si pe Druje sa ne relateze cum se simte dorul de la Locul faptei.
(…nu va fi niciodata vara; dar, daca as putea-o schimba, as petrece-o asa…)
M-am trezit. M-am privit in oglinda. Verdict: aceeasi. Inca sunt eu. EU, aceea care nu mai sunt demult. Duc cu mine, in cele patru zari, o bocceluta: iubire, dor, muzica, familie, cativa prieteni, lectura, filme, liniste, timp de calitate pentru mine, buburuza, acasa unde nu mai sunt acasa, alt acasa unde nu sunt acasa… E a naibii de grea, desi pe drum am tot scapat din ea (si nu m-am mai oprit sa pun la loc) prea mult din mine. Am zis mereu ca oamenii se schimba, prin urmare chiar si eu, am renuntat sa ma (mai) opun cu atata inversunare imbatranirii – ca sa doara mai putin. But it still hurts. Azi m-am trezit mai batrana cu un an. E liniste.
Un om de acasa spunea, citindu-mi parca gandurile mai bine decat reusisem eu sa o fac:
Te trezesti la 30 de ani fara nici o directie in viata. Te trezesti ca o parte a corpului tau a fost in interiorul unei persoane despre care nu stii nici primul lucru: numele.
Te trezesti ca ti-ai calcat in picioare toate principiile pe care le sustineai batandu-te cu pumnul in piept.
Te trezesti povestind detalii intime ale relatiei tale maseuzei, cosmeticienei, manichiuristei, tuturor celor ce-ti ies in cale.
Te trezesti ca-ti faci cu ou si cu otet sufletul pereche, in timp ce ridici in slavi o persoana nou cunoscuta.
Te trezesti cu podoaba capilara rarefiata si incepi sa te speli zilnic pe cap cu tot felul de sampoane minune ca sa mai poti arata decent in public.
I wanted to breathe smoke.
Te trezesti ca ai lasat fricile si orgoliile sa-ti conduca viata.
Te trezesti pierzandu-ti timpul cu oameni de nimic.
Te trezesti ca nu mai poti sa bei cafea, ca iti strica tenul.
Te trezesti in 18mp, inconjurat de patru pereti, bucurandu-te ca ai fost crezut cand ai mintit.
Te trezesti o ipocrita, despre care lumea are o imagine de femeie decenta. Dar tu stii!
I felt like destroying something beautiful.
Te trezesti zambind fals ca sa pastrezi o stare de fapt in care nu mai crezi.
Te trezesti ca traiesti din amintiri.
Te trezesti ca ti-ai ignorat ani de zile parintii.
Te trezesti intr-o duminica dimineata intrebandu-te cine dracu esti.
Te trezesti ca ai crezut in persoanele gresite.
Te trezesti ca nu stii ce cauti in viata ta.
Te trezesti beat dupa o noapte tampita si incepi sa scrii.
Uneori, te trezesti ca iti spune un prieten: “Ba, da tu mai poti sa te uiti in oglinda?”
Alteori, nu te trezesti deloc. Abia atunci poti stii cu certitudine ca esti o cauza pierduta!
NU vreau sa ma simt asa la 30 de ani… mai am atat de putin si atatea de implinit! Am facut astazi un scurt exercitiu, imaginandu-mi pentru jumatate de zi ca sunt undeva, proiectata in viitor cu 365 de zile. Apoi mi-am oferit, singura, cel mai frumos cadou: un an din viata. Un an in plus, in care sa fac toate nefacutele de pana acum. Toata viata mi-am dorit sa pot da timpul inapoi, sa schimb sau sa repar lucruri urate din viata mea, sa le simt din nou pe cele frumoase, sa le (re)traiesc pe toate, altfel sau din nou. Am facut-o acum.
Vreau ca acest an sa traiesc frumos. Vreau impacare cu mine, sanatate si cat mai putine necazuri pentru cei dragi. Vreau liniste, pace in mine, putere de a accepta si de a resimti compromisurile cu viata intr-un fel mai putin dureros. Vreau sa gasesc intelepciunea de a-mi adapta visele la realitate si de a-mi trai viata mai putin steril, mai putin ermetic… mai viu. Mai vie.
Sau… vreau multi bani. Cu care sa-mi cumpar toate acestea.
Si, in primul rand, vreau sa-mi inving demonii. Pentru ca,
Fiecare cu demonii lui.
Dar, oare, ce ne da putere sa mergem mai departe?
Speranta ca o sa fie bine? Gandul ca se poate si mai rau? Faptul ca ne vedem parintii in viata sau ca ne amintim momentele petrecute impreuna, cand traiau? Crezul ca exista suflete pereche? Reusitele din viata profesionala? Dumnezeu? Muzica? Prietenii? Alcoolul? Mangaierile? Instinctul de conservare? Speranta ca intr-o zi, totul se va sfarsi?
Tot ce putem face este sa ne numaram demonii, sa-i privim in ochi, sa ii mangaiem pe cap si sa ii punem sa se tina de manuta cu protectorii nostri. Doi cate doi, ca la “gradi”. Si sa speram ca in timp, protectorii nostri le vor da din bunatatea lor.Trebuie sa speram!
Eu unul, mi-am numarat demonii. Nu sunt putini, e drept.
Ce ma tine in viata?
Speranta ca o sa fie bine, gandul ca se poate si mai rau, mama si bunica mea, crezul ca exista suflete pereche, reusitele din viata profesionala, Dumnezeu, muzica (Thank God for The Music), prietenii, alcoolul, mangaierile, instinctul de conservare, speranta ca intr-o zi, totul se va sfarsi….
Si faptul ca viata are un fel al ei, inexplicabil, de a te lua pe sus atunci cand te astepti mai putin.
Si parasutele lu’ Coldplay!
Abia astept sa fiu mamica. Sa ma simt responsabila pentru cresterea, educatia si dragostea oferita unei fiinte a carei realizare ca om sa depinda in foarte mare masura de “lucratura” mea. Visele neimplinite ale parintilor, proiectate sub forma unor idealuri pentru copiii lor… tuturor ni s-a intamplat acest lucru, si toti vom face – la randul nostru – la fel cu copiii nostri dragi. Nu stiu ce si-au dorit ai mei de la mine, unde voiau sa ajung, cat de sus, cert este ca am deseori senzatia acuta ca i-am dezamagit. Ma voiau “mai bine”, iar simplul fapt ca realitatea mea nu corespunde cu asteptarile lor, ii face sa creada ca viata mea e un dezastru total, chiar eu sunt fericita si impacata (partial) cu viata mea. Dar nu despre mine voiam sa vorbesc.
Povesteam de curand cu o buna prietena despre ritmul de viata al familiei ei: cu doi copiii, o fetita in scoala primara si un baietel la gradinita, viata lor este o continua alergatura. Prietena mea are norocul, spre deosebire de alte familii tinere, de a lucra impreuna cu sotul la un pas de casa, iar scoala si gradinita sunt in acelasi cartier, la doua strazi distanta. Ea a ales sa lucreze de la ora 7, pentru a termina programul mai devreme, dupamiaza. Fetita a invatat sa mearga si sa vina singura de la scoala, la pranz, apoi sa stea cuminte acasa, facandu-si lectiile si asteptand sosirea celorlalti. Dupamiezile, copiii sunt “asistati”, cu schimbul, de parinti, iar serile, dupa ce ajung cu totii acasa, trec mai repede decat si-ar dori oricare dintre ei. Prietena mea are o familie frumoasa si fericita, o viata plina, zile traite cu totul, de la trezire si pana cand inchide ochii, zambind (sper eu).
Cum se descurca, insa, cei mai putin norocosi? Cum se impart intre programul de munca si programul redus al gradinitelor parintii care lucreaza la jumatate de oras distanta de casa? Ce faci daca nu-ti permiti un after-school sau o bona pentru copiii tai? Ce faci pentru a-ti sti copilul in siguranta, zi de zi, in drumul spre si de la scoala, atunci cand acesta are de traversat strazi intens circulate? Cand stii ca pe sosele misuna liber atatia inconstienti, care ne nenorocesc zilnic vietile, pentru o clipa de neatentie sau de teribilism la volan? Si, apropos, cum se face ca, dupa ce copilul tau creste, norocos si ferit de nenorociri, uiti spaima cu care i-ai vegheat intreaga copilarie si-i dai pe mana un bolid pe care, lipsit de experienta, nu il poate stapani?)
Copiii mei vor fi inadaptati social. Vor fi deopotriva sportivi si artisti, vor face tenis, inot, dans, instrument muzical, limbi straine, actorie. Mi-as dori sa urmeze un profil uman, sa citeasca mult, sa-mi devasteze biblioteca, sa se uite la filme bune, sa aiba prieteni asemeni lor, sa-si cheltuiasca banii de buzunar pe teatru mai mult decat pe cluburi, pe carti mai mult decat pe haine si accesorii, pe calitate mai mult decat pe cantitate. Vor fi imbracati frumos si simplu, vor manca sanatos, vor invata sa mearga la scoala cu sandvich de acasa si ceiut cu miere si lamaie, vor avea biciclete si jocuri in cutii de carton. Copiii mei nu vor primi jucarii cu monstri, creaturi, extraterestrii, arme, nave spatiale, nu se vor uita prea mult la televizor, nu-si vor strica ochii nici la calculator, nu vor sari peste mese sau somn, nu vor fi obraznici, vor invata gramatica si vor sti sa exprime coerent o idee proprie, vor avea acces la cultura si arta, vor avea sansa sa-si testeze inchinatiile artistice si sa-si cultive orice pasiune personala. Vom gati impeuna, vom citi povesti, vom merge in parc, vom petrece mult timp comunicand, nu doar vorbind. Vor primi si vor invata de mici sa ofere respect, vor invata sa fie toleranti dar fermi in opinii, vor avea valori morale si principii de viata sanatoase, corecte, vor valoriza mai putin industria de consum si mai mult lucrurile care ofera calitate vietii, vor invata sa-si cantareasca timpul personal si sa-l conserve intr-un mod cat mai frumos.
Le voi oferi copiilor mei cel mai de pret dar: o copilarie ca a mea.
… Zic si eu acum. Tu ce-ti doresti pentru copiii tai?
p.s. Micul campion este primul meu nepotel, Iona Matei, o nebunie de bebe.
