Am rau de avion

Care va sa zica, in curand ma fac Doamna. Ma duc, asadar, sa dau vestea-n urbe.

Povestea butonilor fermecati

Cristian Voinicelul nu era unul dintre cei mai tineri, dar sigur era unul dintre cei mai viteji conducatori de osti ai Regelui Ilie; ca si ceilalti capitani fara rang nobil, Cristian slujea ziua arma, iar noaptea visa in taina la fiica ce mare a  regelui, Maria, o printesa durdulie, trecuta bine peste varsta frageda de maritis a fiicelor de regi din alte povesti. Maria astepta marea dragoste, cavalerul pe calul cel mai alb – care, traind intr-o poveste, exista undeva cu adevarat. Trebuia doar sa astepte sa apara. Si, astfel, astepta.

Vesti despre frumusetea si blandetea Mariei, despre ochii ei visatori,  verzi ca smaraldul, despre parul ei ca abanosul, despre glasul ei ce nu-si pierdea copilaria, se dusesera in cele patru zari. Alaiuri intregi de printi, fii de imparati si nobili de rang inalt, incarcati cu daruri nepretuite, se perindasera, an de an, pe la curtea regelui Ilie. Cu totii fura primiti regeste, ospatati pe masura si trimisi acasa fara sa fi apucat macar sa-si incerce norocul, sarutand mana printesei. Pentru ca aceasta, de la fereastra iatacului sau, il privea pe fiecare dintre ei inca de la primul pas in curtea palatului, ii citea ca pe o carte deschisa si ii alunga apoi, lipsita de interes. Nicicare din acesti tineri nu era pe placul fetei, vitejia dobandita in razboaie grele si indemanarea in manuirea armelor nu insemnau nimic pentru inima ei, visand la iubire si tandrete. Ii admira pe toti acesti viteji, insa nu gasise in privirea niciunuia blandetea pe care ea o cauta, tandretea pe care doar un visator asemeni ei i-o putea oferi.

Trecura astfel anii si Maria – ajunsa la primele riduri,  ramase sa se plimbe, tot singura, prin gradinile palatului parintesc. Pana in clipa cand, intr-o frumoasa dupamiaza de toamna, ridicandu-si privirea dintre frunzele cazute pe aleea palatului,  recunoscu in privirea calda a cavalerului ingenunchiat in fata ei  blandetea si delicatetea pe care o cauta de atatia ani… Iar lui Cristian, caci el era osteanul ce-i iesise-n cale, ii fu de-ajuns o singura privire ca inima lui sa fie pentru totdeauna inlantuita adorarii ei.

In spatele acestui peisaj de fresca romantica, calul alb al cavalerului, spalat parca in spuma de lapte, pastea linistit, veghiindu-si stapanul si pe aleasa inimii lui. Maria il privi cu duiosie, ofta cu usurare si stiu de-ndata ca asteptarea ei a luat sfarsit.

De teama maniei Regelui Ilie, dar mai ales a Reginei, care isi dorea pentru fiica ei un nobil avut, de inalta clasa, cei doi tineri se iubira-n taina o buna bucata de vreme, furisandu-se prin iatacuri, pana cand dorul si dorinta de-a fi mereu impreuna devenira mai puternice decat teama de pedeapsa parinteasca, care nu putea fi mai usoara decat dezmostenirea si alungarea pentru totdeauna de la palat. Facura, astfel,  planuri peste planuri, pregatira rugaminti de induplecare si cuvinte de iertare atent alese, insa nicicare dintre ele nu pareau sa-i poata indupleca pe Rege si pe Regina.

Pana cand, intr-o buna zi, doica fetei, femeie batrana si inteleapta, se indupleca sa-i ajute, in taina, pe cei doi indragostiti:

- Copiii mei, vad ca va iubiti peste masura si focul inimii voastre nu e doar o valvataie ce, dupa o clipa de ardere intensa, s-ar fi stins in vant… Fiti binecuvantati si luptati pentru fericirea voastra, nu va temeti, caci iubirea invinge orice! Du-te in Padurea de Argint, ii spuse ea cavalerului, in mijlocul ei vei gasi un mester bijutier cum n-a vazut regatul… indupleca-l sa-ti faureasca un cufar cu bijuterii nemaivazute, cu care vei cere apoi mana fetei, fara a-ti mai fi rusine de originea ta de rand… Insa ia aminte, Regele nu va fi cucerit de niciuna din minunile aduse de-atatia alti printi inaintea ta, e nevoie sa-i oferi un lucru neasemuit!

Cristian incaleca de-ndata pe calul sau alb si porni la galop catre Padurea de Argint, in mijlocul careia tragea nadejde sa gaseasca ajutor pentru inima sa. Trei zile si trei nopti cutreiera padurea-n lung si-n lat, cautandu-l pe batranul mester bijurier, pana cand, istovit, descaleca la marginea unui ochi de apa, din care sorbi, insetat… Isi pregati apoi un culcus pe marginea apei, gandindu-se cu necaz ca fiecare zi departe de iubita sa era o suferinta pentru sufletele lor si fiecare zi in care nu reusea sa dea de batranul mester il tinea departe de implinirea visurilor sale de fericire… Astfel gandindu-se, cavalerul se simti, dintr-o data, cuprins de o adanca disperare si, cum numai calul sau – tovaras de o viata – ii era aproape sa-i auda durerea, Cristian lasa lacrimile sa-i curga pe obraji, rusinandu-se de propria sa slabiciune, dar neputand sa-si invinga nicicum gandurile megre care-l macinau. Adormi apoi, intr-un somn adanc si zbuciumat, din care se trezi a doua zi, cu inima  mai grea ca niciodata. Insa, ridicandu-se din iarba, o stralucire nemaivazuta ii orbi privirea… luciul apei juca sub razele soarelui in raze orbitoare, inele, bratari, cercei, coliere cu nestemate si pietre pretioase straluceau vesele pe fundul apei, asteptand sa fie adunate… Pana sa apuce sa se mire de aceasta intamplare, Cristian auzi in spatele sau  fosnet si un batranel cu barba alba si degetele lungi, incovoiate, aparu dintre copaci…

- Fatul meu, ii spuse batranul bijutier, te-am lasat sa ma cauti atata amar de zile pentru ca nu oricine merita roadele muncii mainilor mele dibace si birul pamantului pe care pasesti, metale si pietre pretioase ce nicaieri altundeva nu-s de gasit! Stiu, vezi-bine, cine esti si de ce ai venit. Stiu dorul ce te mana inapoi, cat mai degraba, catre curtea Regelui Ilie! Ti-am numarat lacrimile, in noaptea ce-a trecut, si fiecare dintre ele am socotit-o cu un giuvaer de pret… astfel incat, acum, dragostea ti-a fost rasplatita cu o comoara demna de fala oricarui petitor! Dar ia aminte, Regele nu se va lasa  induplecat fara sa-i oferi un dar cum n-a mai primit niciodata de la niciun alt pretendent la mana fiicei sale!  Uite, de aceea, ti-am pregatit un dar special, in mijlocul caruia am pus o mica vraja ce-l va uimi pe Rege si-l va face sa pregateasca de-ndata nunta voastra cu mare alai!

Cristian multumi din suflet batranului mester si se grabi inapoi, catre Palat. Sosi la curte in toiul noptii si, fara a mai avea rabdare sa inchida un ochi, astepta dimineata, cerand degraba sa se infatiseze Regelui. Regele il primi cu dezinteres, cugetand ca tanarul capitan ceruse o infatisare manat de interese militare si nu mica ii fu mirarea cand, dupa inchinaciune, Cristian ii puse la picioare un cufar de piele, bine inchis, cerandu-i mana fetei sale… Infuriat la culme, Regele Ilie tuna, ecoul vocii lui  facand sa zdrangane toate ferestrele palatului:

- Cum indraznesti, cavalere, sa jignesti originea nobila a fiicei mele, fiica de Rege, cutezand sa gandesti ca tu, fiu fara de capatai, te poti ridica la rangul ei inalt?! Cum crezi ca leafa ta de soldat i-ar ajunge fetei mele sa traiasca asa cum se cuvine unei printese? Cum crezi ca as permite asemenea umilinta pe capul casei noastre regale, astfel sa permit traiul fiicei mele in  crunta saracie?!

– Majestate, nu-mi ascund originea de rand, cum nu ma rusinez nici de cinstea numelui meu si de vitejia cu care v-am slujit in lupte grele! Cat depsre avutie, ma-nchin smerit in fata Luminatiei Voastre si va aduc daruri minunate, cu care sa pot cinsti mana fetei Majestatii Voastre, asa cum se cuvine unei printese! Imi pun inima chezasie si jur cu viata pe ascutisul sabiei mele sa o cinstesc si s-o slujesc cu smerenie pana la capatul zilelor! Altfel, acolo unde-mi stau picioarele, sta-va-mi si capul!

Inmuiat de cuvintele pline de intelepciune ale cavalerului, Regele ceru sa fie deschis cufarul si cerceta indeaproape fiecare bijuterie aflata intransul. Zambi multumit, cantarind in palme greutatea nestematelor si admirand lucratura fina a fiecarei podoabe. Petrecura, astfel, jumatate de zi,  laudand  grija si atentia cu care batranul mester bijiutier lucrase la fiecare dintre ele, pana ajunsera la fundul cufarului. Dedesubtul tuturor, se dezvaluira, frumos slefuiti, doi butoni cum neam de neam regesc nu vazuse.

- Si acestia? Ce sunt aceste bijuterii? intreba el, curios si nerabdator deopotriva.

- Majestate, acesta este un dar numai pentru Maria Ta. Pune-i degraba la manecile camasii tale de postav si vei vedea!

Regele isi puse butonii, apoi se privi intr-o oglinda de cristal.

- Formidabil! exclama el. Acesti butoni sunt vrajiti! Ma fac sa par cu 10 ani mai tanar!

- Nu doar atat! ii raspunse cavalerul zambind. Acesti butoni au puterea de a te intineri cu 10 ani! Purtandu-i in lupte, vei regasi puterea manuirii sabiei si gloria tineretii, si niciodata, pe tronul tarii,  nu mai ai a te teme de batranete si neputiinta ei…

Auzind acestea, Regele isi imbratisa cu caldura splujitorul, graind:

- Fiule, mi-ai dovedit nu doar ca esti demn de mana fiicei mele, dar mi-ai aratat si ca in inima ta incape loc si pentru cinstirea familiei ei. Te vreau drept ginere cat mai repede, sa-mi fii aproape si sa-mi devii mana dreapta in oranduirea treburilor tarii! De astazi imi esti ca un fiu, iar acesti butoni – atunci cand eu n-oi mai fi, vor trece pe manecile camasii tale, iar apoi pe ale fiului tau, ce va veni sa domneasca in pace si dreptate regatul nostru sfant!

Si au facut o munta mare si frumoasa, ca-n povesti, de la masa careia n-au lipsit nici doica fetei, nici batranul mester bijutier, cinstiti cum se cuvine pentru ajutorul lor. Caci fara de ei, nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Si cu totii s-au bucurat si au dantuit pana in zori.

Iar Cristian si Maria au trait fericiti pana la adanci batraneti, ca-n toate povestile cu happy-end.

We’re not running. We never run away.

JOHN

So, what do a couple of people like

you have to run away from?

FRANK

We’re not running.

John comes to a stop.

JOHN

And what’s in Paris?

APRIL

A different way of life.

FRANK

So maybe we are running… We’re

running from the hopeless emptiness

of the whole life here.

JOHN

The hopeless emptiness? Now,

you’ve said it. Plenty of people

are on to the emptiness, but it

takes real guts to see the

hopelessness… Wow.

John continues walking. Frank and April watch him go.
Poate ca, la fel, as vrea si eu sa fug… Sa fug de desertaciunea fara de speranta a intregii vieti de aici. Pentru ca da, multi oameni isi dau seama

de acest gol, dar iti trebuie intradevar curaj ca sa vezi lipsa totala de speranta din el…
So, let’s get married and fuckin’ run away!

Da’ vine odata primavara?!

Pana sa ma adun, sa-mi adun fortele, ambitia si mai ales motivatia de a scrie din nou, sa cantam impreuna un cantecel vesel, optimist si plin de voie-buna.

Sa iasa soarele. Ce naiba. Sa cante pasarelele. Sa se grupeze in stoluri si sa se duca departe in zare, cat mai departe de capul meu.

Demonii celor 29 de ani

(…nu va fi niciodata vara; dar, daca as putea-o schimba, as petrece-o asa…)

M-am trezit. M-am privit in oglinda. Verdict: aceeasi. Inca sunt eu. EU, aceea care nu mai sunt demult. Duc cu mine, in cele patru zari, o bocceluta: iubire, dor, muzica, familie, cativa prieteni, lectura, filme, liniste, timp de calitate pentru mine, buburuza, acasa unde nu mai sunt acasa, alt acasa unde nu sunt acasa… E a naibii de grea, desi pe drum am tot scapat din ea (si nu m-am mai oprit sa pun la loc)  prea mult din mine. Am zis mereu ca oamenii se schimba, prin urmare chiar si eu, am renuntat sa ma  (mai) opun cu atata inversunare imbatranirii – ca sa doara mai putin. But it still hurts. Azi m-am trezit mai batrana cu un an. E liniste.

Un om de acasa spunea, citindu-mi parca gandurile mai bine decat reusisem eu sa o fac:

Te trezesti la 30 de ani fara nici o directie in viata.
Te trezesti ca o parte a corpului tau a fost in interiorul unei persoane despre care nu stii nici primul lucru: numele.
Te trezesti ca ti-ai calcat in picioare toate principiile pe care le sustineai batandu-te cu pumnul in piept.
Te trezesti povestind detalii intime ale relatiei tale maseuzei, cosmeticienei, manichiuristei, tuturor celor ce-ti ies in cale.
Te trezesti ca-ti faci cu ou si cu otet sufletul pereche, in timp ce ridici in slavi o persoana nou cunoscuta.
Te trezesti cu podoaba capilara rarefiata si incepi sa te speli zilnic pe cap cu tot felul de sampoane minune ca sa mai poti arata decent in public.
I wanted to breathe smoke.
Te trezesti ca ai lasat fricile si orgoliile sa-ti conduca viata.
Te trezesti pierzandu-ti timpul cu oameni de nimic.
Te trezesti ca nu mai poti sa bei cafea, ca iti strica tenul.
Te trezesti in 18mp, inconjurat de patru pereti, bucurandu-te ca ai fost crezut cand ai mintit.
Te trezesti o ipocrita, despre care lumea are o imagine de femeie decenta. Dar tu stii!
I felt like destroying something beautiful.
Te trezesti zambind fals ca sa pastrezi o stare de fapt in care nu mai crezi.
Te trezesti ca traiesti din amintiri.
Te trezesti ca ti-ai ignorat ani de zile parintii.
Te trezesti intr-o duminica dimineata intrebandu-te cine dracu esti.
Te trezesti ca ai crezut in persoanele gresite.
Te trezesti ca nu stii ce cauti in viata ta.
Te trezesti beat dupa o noapte tampita si incepi sa scrii.

Uneori, te trezesti ca iti spune un prieten: “Ba, da tu mai poti sa te uiti in oglinda?”
Alteori, nu te trezesti deloc. Abia atunci poti stii cu certitudine ca esti o cauza pierduta!

NU vreau sa ma simt asa la 30 de ani… mai am atat de putin si atatea de implinit! Am facut astazi un scurt exercitiu, imaginandu-mi pentru jumatate de zi ca sunt undeva, proiectata in viitor cu 365 de zile. Apoi mi-am oferit, singura, cel mai frumos cadou: un an din viata. Un an in plus, in care sa fac toate nefacutele de pana acum. Toata viata mi-am dorit sa pot da timpul inapoi, sa schimb sau sa repar lucruri urate din viata mea, sa le simt din nou pe cele frumoase, sa le (re)traiesc pe toate, altfel sau din nou. Am facut-o acum.

Vreau ca acest an sa traiesc frumos. Vreau impacare cu mine, sanatate si cat mai putine necazuri pentru cei dragi. Vreau liniste, pace in mine, putere de a accepta si de a resimti compromisurile cu viata intr-un fel mai putin dureros. Vreau sa gasesc intelepciunea de a-mi adapta visele la realitate si de a-mi trai viata mai putin steril, mai putin ermetic… mai viu. Mai vie.

Sau… vreau multi bani. Cu care sa-mi cumpar toate acestea.

Si, in primul rand, vreau sa-mi inving demonii. Pentru ca,

Fiecare cu demonii lui.
Dar, oare, ce ne da putere sa mergem mai departe?
Speranta ca o sa fie bine? Gandul ca se poate si mai rau? Faptul ca ne vedem parintii in viata sau ca ne amintim momentele petrecute impreuna, cand traiau? Crezul ca exista suflete pereche? Reusitele din viata profesionala? Dumnezeu? Muzica? Prietenii? Alcoolul? Mangaierile? Instinctul de conservare? Speranta ca intr-o zi, totul se va sfarsi?

Tot ce putem face este sa ne numaram demonii, sa-i privim in ochi, sa ii mangaiem pe cap si sa ii punem sa se tina de manuta cu protectorii nostri. Doi cate doi, ca la “gradi”. Si sa speram ca in timp, protectorii nostri le vor da din bunatatea lor.Trebuie sa speram!

Eu unul, mi-am numarat demonii. Nu sunt putini, e drept.
Ce ma tine in viata?
Speranta ca o sa fie bine, gandul ca se poate si mai rau, mama si bunica mea, crezul ca exista suflete pereche, reusitele din viata profesionala, Dumnezeu, muzica (Thank God for The Music), prietenii, alcoolul, mangaierile, instinctul de conservare, speranta ca intr-o zi, totul se va sfarsi….

Si faptul ca viata are un fel al ei, inexplicabil, de a te lua pe sus atunci cand te astepti mai putin.
Si parasutele lu’ Coldplay!