Eram in clasa a sasea pe a saptea cand am decretat oficial tuturor colegilor de scoala generala, mai mici sau mai mari, ca “From now on you can call me Michael”. Parul lung, brunet, ma avantaja perfect, incretirea a doua-trei suvite pe frunte fiind un gest-reflex paralel cu spalatul pe dinti, in fiecare dimineata. O camasa alba a tatalui meu, purtata incheiata la 2-3 nasturi peste tricouri de bumbac albe, chinezesti, se asorta perfect cu blugii prespalati negri, cu banderola din panglica ce o purtam mereu pe brat si cu piesa de rezistenta: manusa de blugi – cu lantisoare si degetele taiate – pe care mi-o confectionasem singura, cu multa truda si rabdare, ranindu-mi buricele degetelor de la atatea cusaturi cu acul in materialul gros… In zilele racoroase defilam pe strada cu o geaca alba cu buzunare si capse, nemteasca, marimea XXL, primita de la “ajutoare”, pe care aveam – la un moment dat – mai mult de 50 de insigne cu Michael. Iar pentru ocaziile festive aveam, binenteles, tricoul cu imprimeu.
Povestea insignelor are farmelul ei aparte, intr-o vreme in care asemenea “bijuterii” imi erau complet inaccesibile, fiind la prea mare cautare la tarabele cu suveniruri, inele de pleu cu margica, soricei de plastic cu elastic si mingi de rumegus. Dar eram o fetita desteapta si inovatoare, pui de roman, asa ca m-am descurcat cum am putut, confectionandu-mi propriile insigne pe bucati de liniar. Aveam nevoie doar de folii autocolante cu abtibilduri cu formatii, pe care invariabil gaseai doua-trei imagini cu MJ, liniare de plastic pe care le taiam in bucati cu una din panzele de bomfaier din lada de scule a tatalui, de ace de siguranta – pe care le inroseam in foc, tinandu-le cu un cleste si le presam apoi in plasticul liniarului… iar pe partea cealalata lipeam abtibildul si gata, treaba era facuta, nu inainte de a smirglui colturile pentru un finisaj mai elegant.
Cred ca aratam ridicol umbland prin tot orasul inzorzonata in acest fel, imitand intrucatva comportamentul hilar al veteranilor de razboi ce ies la plimbare cu jacheta plina de insigne si decoratii. Insa era cel mai vizibil fel in care putea sa-mi exprim calitatea de mega-fan al mega-starului. Si-ncerc acum sa-mi amintesc daca ai mei umblau cu mine in rand, sau ma trimiteau 10 metri in fata lor, ca sa-si spele rusinea…
In acea vreme, pentru ca fusesem prea mica sa pot ajunge la concertul de la Bucuresti, ma consolam ascultand ore in sir, la pickup-ul matusii mele, discul original “Dangerous”, pe coperta caruia erau textele tuturor melodiilor de pe album. Sora-mea si verisoarele mele, toate mai mici cu 7 ani, imi tineau de voie-de nevoie isonul… si cred ca le placea, de fapt, pentru ca stiam pe de rost majoritatea versurilor si le cantam fara sa obosim.
Acasa povestea se complica, pentru ca intreaga camera ce o imparteam cu sora-mea era tapetata – pe pereti si pe usile dulapurilor – cu postere, majoritatea primite “din Germania!”, de la prietenele mele din copilarie… marfa de calitate, pe hartie lucioasa, cu sigla “Bravo” frumos colorata in colturi… Usa dulapului de haine era centrul de interes, pentru ca acolo domnea un portret-bust, in marime naturala… pe care nu-l lasam nepupat, cu scaunelul, in nicio seara, inainte de culcare. (Da, Patri, recunosc, nu mai ai cu ce sa ma santajezi, nah! )
Mi-amintesc, din acea perioada, de bucuria cu care activan in fan-clubul local, de cele cateva marsuri de solidaritate facute prin oras, costumati corespunzator, cu casetofonul pe umar si pancarde din cearsaf vopsite cu “We love you, Michael!” si “King of Pop”, spre deliciul trecatorilor… aaa! si cum sa uit de spectacolul local organizat la Casa Tineretului, in care fanii se intreceau, pe scena, in imitarea cat mai precisa a dansurilor si melodiilor idolului nostru… Vremuri de aur.
Apoi a venit a opta si, pasind spre adolescenta, am facut compromisuri cu mine insami si am cedat cateva spatii de pe pereti unor postere cu Take That (Mike Owen era preferatul meu) – de aceeasi origine nemteasca, pe care ii descoperisem de curand… si nu uit de o anume fotografie cu Leonardo di Caprio, pustan si el la acea vreme, care ma fascina (n-o gasesc niciunde pe net, dar era ceva de genul asta) – fara sa am habar, la vremea aceea, cine naiba e adolescentul ala, dar era atat de frumos! (aceasta din urma poza o inramasem pe birou, sa-mi lumineze temele).
Apoi a noua… cu noul King of my heart, Jim Morrison… al carui poster pe carton romanesc a adus o mica avere imprimeriei unde a fost tiparit, ajungand pe peretii ttuturor adolescentilor pe care eu ii stiam. Plus Kurt Cobain, palid rival, dar totusi ajuns si el acolo – pe perete.
And Michael… Michael didn’t make it in the emergency.
Plus ca incepeau sa ma viziteze acasa prietenele mele rockere din liceu si ar fi fost o rusine sa ma gaseasca “asa”.
Nu mi-a fost, insa, niciodata rusine sa recunosc ca am fost un mare fan. Si am ramas de-a lungul anilor, intr-un mod mult mai temperat, dar inversunata la culme atunci cand cineva il critica pentru excenticitatile vietii sale. si denigra valoarea aportului sau muzical din pricina derapajelor din viata privata.
Si sa mai indrazneasca faca cineva sa faca misto de mine, pentru ca am , dintotdeauna, cate o melodie de-a lui pe majoritatea cd-urilor din masina!
Ceea ce n-am conceput vreodata este ca omul acesta ar putea muri. Ca si cum ar exista artisti pe care soarta sa-i lase a trai vesnic, spre incantarea si linistea generatiilor de fani. Am urmarit live adulti plangand, laolalta cu copii lor… fanii lui n-au dezertat in toti acesti ani de tacere. La 50 de ani, urat si desfigurat, departe de gloria anilor ‘90, ar fi facut totusi un come-back de mare succes, in numai cateva saptamani. Sute de mii de fani asteptau sa-l revada pe scena, rememorand vremurile lui bune si de ne-egalat.
Restul s-a spus deja. Eu insa nu cred sa fie nimic adevarat. Probabil s-a ascuns pe acea insula unde s-au dus si Elvis si , se pare, 2Pac, scenariul mortii lor fiind doar o lovitura media pentru ca muzica lor sa reintre in atentia fanilor si vanzarile de discuri sa creasca din nou. Le urez, deci, viata linistita si luxoasa in continuare.
:
Uitasem. Leapsa merge la 
